Castele

Prolog

Anglia,1819

Era un adevărat ucigaş de femei. Sărmana femeie nu avusese nici o şansă de scăpare. Nu ştiuse niciodată că era pândită ca un vânat, nu ghicise adevărata intenţie a admiratorului său secret. El credea că o omorâse cu bunătate. Era mândru de această faptă. Ar fi putut fi cruţată. Nu fusese. Dorinţa care-l măcina îi cerea să fie calm şi chiar dacă gândul de a o tortura erotic îi dăduse o stare febrilă, el nu cedase impulsului. Era om, nu animal El căuta mulţumirea de sine, iar tânăra merita cu siguranţă să piară; totuşi, dovedise o reală compasiune. Fusese deci foarte binevoitor. 

La urma urmei ea murise cu zâmbetul pe buze. Intenţionat o luase aşa, prin surprindere, întrezărind numai un fior scurt de groază în ochii ei căprui şi blânzi înainte ca totul să se sfârşească. Începuse atunci să jelească încet, aşa cum orice stăpân bun îşi jeleşte Cainele rănit, pentru ca ea să audă cum o compătimeşte, şi nu-şi încetă cântecul de jale până ce nu o ucise, până când nu ştiu că ea nu-l mai putea auzi.

Nu fusese nemilos. Chiar şi atunci când ştiu sigur că e moartă, îi întoarse cu blândeţe faţa înainte de a-şi permite să zâmbească. Voia să râdă, uşurat, pentru că în sfârşit totul se terminase, şi cu satisfacţie, pentru că totul mersese atât de bine, dar acum nu îndrăznea să scoată nici un sunet, deoarece undeva în mintea lui se strecurase gândul că o asemenea comportare l-ar putea face să semene mai mult cu un monstru decât cu un om şi el cu siguranţă nu era un monstru. Nu, el nu ura femeile, le admira-aproape pe toate-iar cu cele ale căror suflete credea că pot fi salvate nu era nici crud, nici nemilos.

Era totuşi nemaipomenit de inteligent. Nu era nici o ruşine să recunoască acest adevăr. Hăituiala îl înviorase şi de la început până la sfârșit fusese capabil să intuiască fiecare reacţie a ei. Fără îndoială că şi vanitatea ei îl ajutase foarte mult. Era o tânără obraznică şi naivă, care se credea versată-o concepţie greşită şi periculoasă-şi el se dovedise a fi mult mai şiret decât ea.

Existase o anumită ironie în alegerea armelor. Îşi planificase să folosească pumnalul pentru a o ucide. Voia să simtă lama pumnalului pătrunzând adânc în ea, dorea cu înfocare să-i simtă sângele inundându-i mâinile, de fiecare dată când înfigea cuţitul în pielea ei moale şi fină "înjunghie pasărea, înjunghie pasărea", îi răsuna în minte ca o poruncă. Totuşi, nu cedase acestei dorinţe, deoarece el era mai puternic decât vocea aceea interioară, si sub impulsul momentului hotărâse să nu mai folosească pumnalul. Colierul de diamante pe care el i-l dăruise îi împodobea gâtul. Prinse cu hotărâre în mâinile lui acea podoabă scumpă şi o folosi pentru a-i lua viaţa. Se gândise că această armă era cea mai potrivită.

Femeilor le plac podoabele şi acesteia îi plăceau mai mult decât altora. Se gândise chiar să o îngroape cu colier cu tot dar tocmai când era gata să toarne peste ea varul pe care îl adunase de pe atunci pentru a-i grăbi putrezirea, se răzgândi şi îşi puse colierul în buzunar. Se îndepărtă de mormânt fără să mai arunce vreo privire înapoi. Nu avea nici o mustrare de cuget şi nu se simţea vinovat. Ea slujise scopurilor lui şi acum se simţea mulţumit.

Se lăsase o ceaţă groasă şi el observă praful de var de pe pantofi abia când ajunse în şoseaua principală. Nu-l îngrijora faptul că mocasinii lui noi erau probabil distruşi. Nimic nu avea să umbrească strălucirea victoriei sale. Se simţea ca şi cum ar fi scăpat de toate greutăţile chiar mai mult - emoţia pe care o simţise din nou, acea euforie magnifică pe care o trăise când pusese mâinile pe ea... Da, de data asta fusese mai bine decât ultima oară. Ea îl făcuse să simtă că trăieşte din nou. Lumea era din nou plină de şanse pentru un bărbat atât de viril şi de puternic. Ştia că va trăi cu amintirea acestei nopţi încă multă vreme. Şi atunci când strălucirea amintirii va scăpăta, va ieşi din nou la vânătoare.