Regatul Inimilor Roșii

3: Familia Bloom

        — Zemora, puiule, ce cauți aici, în frigul acesta? vocea bătrână și blândă a persoanei care m-a tratat ca și pe propriul ei copil din prima clipă-n care m-a văzut s-a auzit din spatele meu, din *depărtare.

        — Bună dimineața, doamnă Myers! a fost tot ce am putut spune când aceasta a ajuns lângă mine, așezând o pătură pe umerii mei.

        Muriel Myers era ca și a doua mea mamă cam..de când mă știu. Era bucătăreasa noastră și nu mi-aș putea imagina viața fără ea, să fiu sinceră. Cu silueta ei dolofană și tenul ei închis la culoare, era mai scundă decât mine, dar avea o inimă de aur. I-am zâmbit când s-a întins pentru a-și așeza ușor mâna pe fruntea mea pentru a se asigura că nu am febră, cel mai probabil.

        — Nu ar trebui să fii singură aici, puiule, zise ea. Nu ai auzit? Casele din vecinătate au fost atacate recent și țintele au fost mereu copiii moștenitorii ai nobililor! E periculos

        Îngrijorarea îi chinuia chipul când mâna ei a alunecat pe obrazul meu, iar eu am putut doar zâmbii, încercând să o liniștesc.

        — Sunt bine! Știu să am grijă de mine!

        Ea nu a fost prea convinsă de cuvintele mele și a spus, aplecându-și capul încet:

        — De dragul meu, atunci, vino înapoi în casă până nu prinzi vreo răceală!

        — În regulă, am oftat până la urmă. Pot să te ajut să prepari micul dejun, totuși?

***

        — Doar uită-te la toate astea! Nu-ți vine să plângi?

        — Oh, ba da..chiar îmi vine!

        Cineva chicotii din capul mesei, unde i-a ocupat locul tatei. El nu-și mai lua micul dejun alături de noi de cel puțin șapte ani, așa că de atunci locul a fost revendicat pe rând de mine, Vianna și Lian, cum ne venea rândul mai exact. Câteodată cine ajungea primul la el, îl lua, altă dată trăgeam la sorți sau pur și simplu lăsam pe unul dintre noi de care ni se făcuse milă în acea zi. În dimineața asta, eu și Lian am sfârșit bătându-ne pe locul acela nenorocit, până când Vianna a apărut și ne-a tras imediat pe amândoi de urechii, mustrându-ne pentru comportamentul copilăresc:

        — Incredibil! Și tu ai să devii într-o zi conte de Bloom, spui? îl săgetă ea cu privirea pe fratele nostru mai mare.

        — Pot deveni și regele Prusiei. Eu și Mora ne vom bate pe ultimul scaun până la ultima suflare!

        Am aprobat tare din cap:

        — Chiar și când o să fim bătrâni și ridați și o să ne plângem tot timpul că ne-au picat dinții din gură!

        Încă ne împingeam unul pe altul, stând deasupra scaunului pe câte o cotieră, când mi-a scăpat o înjurătură:

        — La naiba cu tine, Lian! De la cine ai moștenit fundul ăsta atât de mare?

        — Zemora!

        Am tresărit, știind că am întrecut măsura.

        — Îmi pare rău, Octavianna.

        Lian, deși a tresărit deodată cu mine când i-a auzit strigătul Viannei care cred că a trezit jumătate din conac, a profitat de neatenția mea și s-a trântit pe scaunul tatei, lăsându-mă pe mine să-mi culeg maxilarul de pe jos unde tocmai ce a căzut. Oftând exasperantă, am luat loc pe scaunul din dreapta lui, stând față în față cu Octavianna care ne fixa pe amândoi cu privirea. O grămadă de florii ne-au invadat casa în timp ce ne luam micul dejun, fapt care a făcut-o pe draga mea sora mai să sară prin cameră de fericire. Eu una mă simteam de parcă tocmai ce mi-a sosit sicriul în care urmează să fiu îngropată de vie. Lian se distra de minune văzându-mi chipul chinuit.