Capitolul 36

3.8K 381 46
                                    

                  Sunt din cale afară de furios. Cum naiba am putut fi atât de orb și nu am văzut până acum adevărata față a lui Aimee? M-am lăsat condus de atracția fizică dintre noi și am ignorat toate semnalele de alarmă din jurul meu. Atunci când Tom mi-a spus să am grijă cu ea, am crezut că este doar invidios. Acum tind să cred că știa mai multe decât a lăsat să se vadă.

Urc nervos câte două trepte odată și mă opresc când ajung în dreptul ușii dormitorului lui Ariel. Îmi trag răsuflarea și fac câteva exerciții de respirație pentru a reuși să mă calmez. Cum naiba ar trebui să dreg situația asta? Sunt un mare nenorocit. Nici nu știu de ce am zis lucrurile alea. Eram mai mult decât conștient că Ariel înseamnă mult mai mult pentru mine. La dracu', știam cât este de fragilă, și cu toate astea am spus toate rahaturile alea doar ca să scap de gura unchiului meu. Sunt un bou.

Mă lipesc cu fruntea de bucata de lemn și mă întreb de ce m-ar crede ea dacă îi voi spune adevărul. Eu unul nu m-aș crede, dacă aș fi în locul ei. Am luat toată încrederea pe care a avut-o în mine și am călcat-o fără milă în picioare. Am spus toate lucrurile alea, fără ca măcar să mă gândesc că ar putea exista consecințe. Am stricat totul și nici nu mi-am dat seama de asta. Sunt un idiot superficial și nu înțeleg de ce naiba nu pot să iau în serios nimic din ceea ce se întâmplă în viața mea.

De fapt, mint când spun că nu înțeleg. Înțeleg perfect. Tot ce am iubit mi-a fost furat într-o singură noapte. De atunci, m-am autoeducat să stau la distanță de sufletele oamenilor. Și a funcționat perfect, până la Ariel. Fata asta a reușit cumva să mi se strecoare pe sub piele, iar eu ca un prost am rănit-o. Trebuie să o conving că am fost complet sincer cu ea!

— Ariel...spun încet în timp ce bat la ușă cu fruntea încă lipită de aceasta. Știu că mă urăști acum, dar te rog să mă lași să îți explic, adaug puțin mai tare, în speranța că mă va auzi și va deschide ușa.

                    Dar asta nu se întâmplă. Din camera ei nu se aude nimic. Mai bat de câteva ori la ușă, dar fără niciun răspuns. Mă întorc cu spatele și mă rezem de bucata de lemn, apoi mă scurg pe suprafața acesteia până când ating podeaua cu fundul. Ridic privirea spre tavan și mai bat de câteva ori, de data aceasta cu capul.

                   — Sunt un idiot, Ariel. Dar trebuie să mă asculți, micuțo, spun închizând ochii.

                  Liniște. Tăcere. Mă înjur în gând de câteva ori, dar sunt distras de sunetul pașilor care se apropie de mine. Deschid ochii și îl văd pe Art în fața mea, privindu-mă cu...milă? De ce se uită așa la mine? Nu ar trebui să fie nervos, să țipe la mine, să îmi zică cât de prost am fost?

                   — Dă-i timp, Dante, îmi spune pe un ton uimitor de calm, apoi întinde mâna spre mine pentru a mă ajuta să mă ridic de jos.

                   Dar eu refuz vehement gestul lui și scutur frenetic din cap.

                  — Nu plec de aici până nu mă ascultă, șoptesc. Ai auzit, Ariel? Nu plec de aici până când nu mă asculți! spun pe un ton mai ridicat, suficient cât să fiu sigur că ea m-a auzit.

                  Poate că par nebun în momentele astea, dar nu îmi pasă. Voi merge și la terapie cu Art, numai să îmi deschidă Ariel ușa și să mă lase să îi explic că sentimentele mele pentru ea sunt cât se poate de reale.

                  — Știu cât ești de încăpățânat atunci când ți se pune pata, așa că nici măcar nu o să mă chinui să încerc să te conving, vorbește calm Art. Dar ai face bine să rezolvi ce ai stricat până acum, adaugă șoptit și pleacă.

Atinge-mi sufletulWhere stories live. Discover now