Atinge-mi sufletul

Capitolul 27

Eram atât de aproape să o sărut... Am încercat să ignor telefonul, dar când a sunat și a doua oară, m-am gândit că ceva s-a întâmplat. Speram doar să nu fie vorba despre Art. Dar când am scos telefonul din buzunar, am văzut că nu unchiul meu era cel care mă suna. Ci Aimee. Am ieșit din cameră și am răspuns la apel.

— Dante, îi aud vocea speriată, apoi suspinele zgomotoase. Plânge.

— Aimee, ești bine? întreb îngrijorat.

— Vino la mine, te rog, îmi spune plângând. Am nevoie de tine, adaugă.

— Aim, ce s-a întâmplat? o întreb deja alertat de faptul că plânge atât de tare. Sper doar să nu fi pățit ceva.

— Grăbește-te, Dante. Te rog, mai spune, apoi îmi închide telefonul în nas.

Intru furios înapoi în dormitor și evit să întâlnesc privirea lui Ariel. Îmi este rușine de mine în acest moment, dar ceva s-a întâmplat cu Aimee, iar mie chiar îmi pasă de ea. Are nevoie de mine, așa că voi fi acolo pentru ea, chiar dacă asta va însemna că voi pierde tot ce am construit până acum cu Ariel.

Îmi iau câteva haine din dulap și înainte să intru în baie mă întorc spre ea. Îi citesc dezamăgirea pe chip atunci când o anunț că trebuie să plec. Știu că urma să mă sărute. Îmi este rușine cu mine și nici nu îmi recunosc vocea. Nici nu vreau să mă gândesc cum se simte ea acum și nu știu cum voi putea să o mai privesc în ochi după ce am ales-o pe Aimee în locul ei.

                     Ariel fuge și se încuie în camera ei, iar eu eliberez zgomotos tot aerul pe care îl rețineam în plămâni, apoi mă îmbrac și ies din casă după ce îmi iau cheile mașinii. Conduc ca un nebun până la Aimee și parchez mașina neregulamentar în fața clădirii de apartamente în care locuiește. O mulțime de oameni stau în fața blocului și privesc în sus, deși este trecut de ora zece seara. Ridic și eu privirea și observ imediat fumul negru și dens care iese dintr-un balcon al imobilului.

Realizez că acel apartament se află la același etaj cu al lui Aimee, și aud în jurul meu că a avut loc o explozie. Mă reped spre intrare și trec grăbit printre locatarii adunați afară. Când ajung în fața blocului, văd două mașini de pompieri și câteva ambulanțe și încep să o caut disperat pe Aimee. O găsesc stând în șezut pe trotuar, în dreptul uneia dintre mașini, cu o pătură pe umeri, iar un doctor o consultă atent. Nu pare rănită, însă pare îngrozită. Este îmbrăcată într-un halat alb de baie și este desculță.

Alerg spre ea și când mă vede se ridică în picioare și își înconjoară brațele în jurul gâtului meu.

— Ești bine? o întreb și îi îndepărtez puțin capul de al meu pentru a cerceta orice posibilă rană.

— M-am speriat atât de tare, șoptește tremurând.

— Ce s-a întâmplat? o întreb strângând-o la pieptul meu.

— Vecinul meu a uitat gazele pornite, spune printre hohote de plâns. Acum apartamentul meu este distrus. Norocul meu a fost că eram în cadă când s-a întâmplat, îmi spune și mă strânge mai tare în brațele ei mici.

Tremură din toate încheieturile și plânge în hohote, iar eu îi șoptesc că totul o să fie bine.

— Nimic nu o să fie bine, Dante. Apartamentul meu este distrus, la fel ca toate bunurile mele. Nu am unde să mă duc, spune cu o voce tremurată.