Atinge-mi sufletul

Capitolul 12

                  Următoarele dimineți le-am petrecut în același mod. La marginea parcului, privind răsăritul împreună cu Ariel. Nu am vorbit mare lucru, și în majoritatea timpului ea a stat cu căștile mele în urechi, ascultându-mi muzica, iar eu am privit-o.

Astăzi este din nou vineri, și îmi încep ziua cu plimbarea de dimineață. Ajung în parc și o caut cu privirea pe Ariel în locul în care m-am obișnuit deja să o găsesc în fiecare zi, dar nu este aici. Am așteptat-o, iar acum soarele este sus pe cer, și știu că ar trebui să plec. Ea nu mai vine, iar eu trebuie să ajung la cabinet.

Mă gândesc că are din nou o zi proastă. Nu știu ce anume îi cauzează aceste stări, dar știu foarte clar că nu îi place să fie atinsă. Am încercat în repetate rânduri să mă apropii fizic de ea, dar de fiecare dată se panichează, iar corpul i se blochează, respirația devenindu-i precipitată. Am observat că în ultimele două dimineți a fost abătută, dar nu a vrut să vorbească cu mine, oricât am insistat.

Totuși, simt că ceva s-a schimbat. Privirea ei nu mai este atât de rece atunci când mă vede, ci a început să fie mai blândă. Mai am de lucrat până când o voi face să și zâmbească, dar mi-am impus să reușesc asta, deci nu mă dau bătut încă.

                    Aimee nu mi-a răspuns toată săptămâna la telefon. Mi-a trimis câteva mesaje scurte în care îmi spunea fie că are treabă, fie că e obosită și nu se simte bine. Nu insist, căci n-am de ce. Mi-a făcut destul de clar faptul că nu își dorește o relație, și nu pot decât să-i fiu recunoscător pentru asta. Nu știu ce a fost în capul meu să mă gândesc că Emma și Karen au dreptate.

                     Lor am decis să nu le răspund săptămâna asta. De fiecare dată când vorbesc cu ele, încearcă să îmi bage pe gât una dintre prietenele lor. Jane sau Julia, nu știu exact. Nu mi-a păsat atât cât să rețin numele ei. Cică e singură și mi s-ar potrivi ca o mănușă. Eu nu știu ce să zic, nu sunt curios să o cunosc.

                     Ajung la timp la cabinet, iau două cafele din bucătărie și mă așez la biroul lui Cindy, ca în fiecare dimineață. Nu am crezut că o femeie de aproape cincizeci de ani poate fi atât de deschisă.

                   — Bună dimineața, rază de soare, îi spun zâmbind și mă așez cu fundul pe biroul ei, întinzându-i una dintre cești. E dulce, ca tine, adaug și îi fac cu ochiul.

                   — De ce ai nevoie, Dante?

— Cindy, mă rănești, spun ducându-mi teatral mâna la piept, în dreptul inimii. Nu pot pur și simplu să-mi beau cafeaua cu una dintre persoanele mele preferate?

— Dragule, știi că apreciez dulcegăriile tale, dar să nu crezi că nu știu că vrei să obții ceva, atunci când mă lingușești atât. Acum, spune-mi, cu ce îți pot fi de folos?

— Să spunem că m-ar ajuta să știu când este următoarea programare a lui Ariel, spun fluturând din gene.

— Ari? întreabă cu o voce cam pițigăiată. De ce te interesează, Dante? Și de unde știi tu că o cheamă Ariel?

Ei bine, nu am spus nimănui că m-am întâlnit cu ea în fiecare dimineață. A trecut o săptămână de la incidentul din parc, și sunt mai mult ca sigur că Art a plecat atunci după ea. Mă așteptam să îmi spună ceva despre asta, să deschidă subiectul și să-mi sublinieze faptul că trebuie să stau departe de ea, dar din nu știu ce motiv, nu a făcut-o. Am considerat deci că este mai bine să păstrez pentru mine întâlnirile matinale.