Atinge-mi sufletul

Capitolul 39

Vorbele lui Ariel mi se tot repetă în minte. „Întoarce-te la viața ta perfectă." Și știu că asta este imaginea pe care m-am chinuit să o formez despre mine de când am ajuns în Miami. E mai ușor ca lumea să creadă că nu este nimic în neregulă cu tine. Că ai totul sub control, că nimic nu te poate doborî. Așa, nimeni nu pune întrebări.

Totuși, am sperat ca Ariel să vadă prin masca pe care o port de un an de zile. Pentru că în fața ei, am fost de cele mai multe ori cel despre care credeam că s-a stins deja. A trezit în mine emoții pe care le știam de mult pierdute. Nu speram să mai fiu capabil să simt că aș putea aparține cuiva, că aș putea deveni cea mai importantă persoană din viața cuiva.

Dar am citit în ochii ei dezamăgire. Și asta m-a dărâmat. Așa că am plecat. Trebuie să scap de demonii trecutului dacă vreau să fiu persoana care îmi doresc să devin. Vreau să fiu suficient de bun pentru ea, suficient de puternic încât să lupt pentru noi doi. Nu vreau să mai fiu nevoit să port măști pentru a-mi ascunde durerea. Pentru prima dată de când am plecat din Detroit, am știut că am nevoie să mă întorc și să îmi iau la revedere de la locurile care îmi trezesc atât de multe amintiri. Trebuie să accept ideea că lucrurile nu vor mai reveni niciodată la normal și că trebuie să fac pace cu trecutul, pentru a-mi putea trăi prezentul.

M-am urcat în primul avion și am aterizat în Detroit la primele ore ale dimineții. Aerul răcoros îmi invadează nările imediat cum ies din aeroport. Iau imediat un taxi și cobor după jumătate de oră, în fața porților mari de fier. Trag adânc aer în piept și închid ochii pentru câteva minute. O adiere de vânt îmi izbește obrazul drept, exact în locul în care ea obișnuia să mă sărute. Zâmbesc trist și împing cu putere una dintre porți, aceasta deschizându-se cu un zgomot infernal.

                   Nu am fost de multe ori aici, dar pașii mă poartă singuri spre locul în care știu că mă așteaptă ele. Respirația îmi este grea, iar inima îmi bate cu putere în piept atunci când străbat aleea care mă duce spre persoanele pe care le iubesc cel mai mult pe lumea asta. Îmi este al naibii de dor de ele. Ridic capul din pământ când ajung în capătul aleii pentru a mă orienta, și tresar atunci când reperez locul în care trebuie să ajung.

                    Mă înjur în gând că nu m-a dus capul să fi luat și eu câte o floare pentru ele, dar mai mult ca sigur mă vor ierta. Se vor bucura de prezența mea aici, fără îndoială. Când ajung, scanez zona după un loc în care mă pot așeza fără să deranjez nimic și mă așez cu fundul pe iarba proaspăt tăiată. Închid ochii pentru a alunga senzația de umezeală din ei și zâmbesc melancolic atunci când îi aud ca prin vis vocea lui Hannah.

                   Și atunci, le văd. Dacă nu aș fi știut mai bine, aș fi spus că sunt surori, la cât de bine seamănă. Zâmbesc amândouă și se dau în leagănul din spatele casei, povestind ceva doar de ele știut. Apoi sunt în bucătărie, pregătind împreună tortul pentru ziua mea. Încep să râd atunci când observ nasul plin de frișcă al Hannei. Întind mâna pentru a o șterge, dar imaginea ei devine transparentă, iar în scurt timp sunt din nou singur.

                  — Îmi pare rău că nu am fost acolo, șoptesc cu ochii încă închiși. Poate v-aș fi putut salva. Poate acum eram împreună acasă, nu în locul ăsta plin de durere. Am dat tot timpul vina pe el, dar poate că eu am fost mai vinovat ca el.

                     Îmi deschid cu greu ochii și câteva lacrimi își fac loc printre genele mele, scurgându-se pe obraji. Îmi duc lent mâinile în dreptul feței și cu degetele mari îmi șterg urmele umede. Rămân câteva secunde privind în gol spre degetele mele. Realizez că este prima oară când plâng de când ele au plecat. Și nu pentru că nu aș fi suferit. Dar creierul meu parcă s-a blocat în momentul în care am fost sunat și chemat de urgență la spital. Oricât de mult am încercat să mă descarc, nu am putut vărsa nici măcar o lacrimă.

Oamenii reacționează diferit la durere. S-au făcut studii pe persoane care au fost expuse aceluiași tip de traumă. Unii, ca Art de exemplu, aleg să sufere vizibil, să facă bine altora și să pună propria persoană pe locul doi. Alții, ca mine și Aimee, alegem să ne închidem în noi și să afișăm zilnic măști pentru a ascunde suferința. Și apoi mai sunt persoanele ca Ariel, și de ce nu, ca Mia, care rămân cu semne psihice vizibile. Care dezvoltă fobii, aleg să se izoleze de restul oamenilor, să sufere în tăcere.

                       În sfârșit, simt că mă pot elibera de acea mască. Așa că încep să râd ca un descreierat, deși în același timp dau frâu liber lacrimilor să-mi invadeze obrajii așa cum nu au făcut-o niciodată. Îmi sprijin capul de piatra albă în formă de înger și îmi trec degetele peste literele încrustate în statuie. Cu dosul palmei îmi șterg ochii și apoi ating încet poza în care cele două erau îmbrățișate, cu zâmbetele până la urechi. Așa mi le voi aminti mereu.

                     — Știți, am cunoscut o fată, încep să vorbesc printre lacrimi și mă rezem cu spatele de baza îngerului din piatră. Mi-ar fi plăcut să o cunoșteți. E...specială. Are cei mai frumoși ochi din lume. Ea cu totul este frumoasă. De fapt, este aproape la fel de frumoasă ca și tine, Hannah, spun și zâmbesc trist. Cine știe, poate cândva o voi aduce să vă cunoască.

                      Acum, că mi-am recunoscut mie durerea pe care o port în suflet de un an întreg, știu că îmi pot deschide inima în fața ei. Dintre toate persoanele din viața mea, ea m-ar putea înțelege cel mai bine.

Dar înainte de asta, mai am de făcut un lucru pentru a putea încheia acest capitol dureros din viața mea. Îmi iau la revedere de la cele două și promit că le voi vizita curând, apoi mă ridic de pe iarba rece și mai arunc o ultimă privire spre îngerul înghețat din fața mea.

„ Hannah Hall 1998 - 2018

Judith Hall 1973 - 2018

Doi îngeri cu suflete curate, pe care Dumnezeu a decis să le aibă lângă El."

Părăsesc cimitirul cu sufletul mai ușor. Nu știu cât timp am stat aici, dar soarele este deja sus pe cer. Chem un taxi care ajunge în doar câteva minute și după ce îi dau șoferului adresa, îmi lipesc capul de tetiera banchetei din spate a mașinii și încerc să îmi adun tot curajul pentru a merge la el. Dar când taxiul oprește, realizez că nu sunt deloc pregătit pentru asta.

— Conduceți mai departe, vă rog, îi cer șoferului cu păr alb care mă privește întrebător prin oglinda retrovizoare. Strada Blakeley, adaug și închid din nou ochii.

După ceva timp mașina parchează în fața hotelului. Achit cursa și oftez adânc în momentul în care privirea îmi fuge spre casa din capătul străzii. Mii de amintiri se derulează în fața ochilor mei. Pașii mă poartă fără voia mea în acea direcție. Mă simt de parcă plutesc, de parcă sunt atras de o forță invizibilă spre casa care mi-a fost acasă pentru atât de mult timp.

                      Recunosc gropile din asfalt, din zilele în care învățam să mă dau pe skateboard. Corpul meu a făcut cunoștință cu toate denivelările de pe șosea și trotuare. Văd micul parc în care ieșeam mereu cu Hannah pe vremea când era doar un bebeluș. Apoi văd curtea în care am făcut primul om de zăpadă împreună cu surioara mea. Eram doar un puști, dar fericirea de pe chipul ei era tot ce urmăream să obțin.

                    Mă opresc când ajung în dreptul aleii care duce spre ușa de la intrare. Pe verandă sunt înșirate tot felul de jucării, iar un coșuleț în care dorm două pisici stă așezat pe leagănul în care obișnuiam să ne pierdem nopțile de vară. Pentru o secundă, sunt tentat să mă întorc pe călcâie și să plec, dar îmi dau seama că el nu mai locuiește aici.

                     Rememorez toate momentele fericite ale copilăriei mele în cele câteva minute pe care le petrec făcând nimic altceva decât să privesc pierdut spre casa în care acum locuiește altcineva. Aud râsete și voci venind din curtea din spate și realizez imediat că oamenii ăștia nu mă cunosc și că aș arăta ca un ciudat dacă m-ar găsi holbându-mă la casa lor.

                     Așa că fac cale întoarsă și parcurg cu pași mari distanța până la hotel. Voi sta aici în noaptea asta, iar mâine mă voi duce la el. Mâine voi încheia toate socotelile cu trecutul.