Atinge-mi sufletul

Capitolul 54

ARIEL

Atenție! Capitolul conține scene violente!

Aud ușa de la intrare izbindu-se de perete și mă ascund mai bine între pături, tremurând de groază. Ușa camerei mele este încuiată, dar știu că asta nu îl va ține pentru mult timp la distanță. Nu ar fi prima oară când ar sparge ușa, doar pentru a ajunge la mine. Lacrimile încep să îmi curgă pe față involuntar, corpul meu deja anticipând ceea ce va urma.

De două luni, trăiesc un coșmar. Bine, nu că până atunci viața mea ar fi fost roz, dar măcar mă obișnuisem. Însă de când mama și-a găsit un nou loc de muncă, care o ține departe de casă în fiecare weekend, totul a luat o altă turnură.

La noi în casă nu a fost niciodată liniște. Poate doar când eram foarte mică, dar nu îmi amintesc. Tatăl meu a avut mereu probleme cu băutura, însă de cele mai multe ori tot ce făcea era să adoarmă pe canapeaua din sufragerie și să zacă acolo câteva ore. În timp, după ce fratele meu a plecat, între el și mama au început să apară certuri din ce în ce mai rele, dar mama m-a ferit mereu de aceste discuții.

Apoi, au început bătăile. Inițial, mama mă mințea spunându-mi că s-a lovit din greșeală, sau că nu își dă seama de unde a mai căpătat o vânătaie. Dar nu de puține ori am surprins-o plângând înfundat atunci când credea că este singură. De fiecare dată, l-am învinuit pe Sebastian pentru că a plecat și ne-a lăsat singure, pe mâinile lui.

Știu că ar fi vrut să mă ia cu el, dar eu neavând nici măcar cincisprezece ani încă, nu a putut face nimic în privința asta. Era doar un adolescent pe vremea aia, dar mi-a promis că va face tot posibilul să mă ia de acolo. Așa că, într-o seară, când tata dormea, Sebastian și-a făcut bagajele și a plecat, privind cu lacrimi în ochi în urma sa, spre mine.

După plecarea lui, mama a fost nevoită să se angajeze, pentru că salariul tatălui meu se ducea în cea mai mare parte pe alcool. Neavând experiență, s-a angajat ca menajeră pentru o familie înstărită, plecând vinerea de acasă și întorcându-se abia duminică seara. Am întrebat-o de multe ori de ce nu vrea să plecăm, dar mi-a zis de fiecare dată că nu îl poate lăsa singur, pentru că știe că s-ar distruge singur.

             — Ariel! Unde ești? urlă cu putere, făcându-mi inima să îmi bată necontrolat în piept.

             Îi aud pașii împleticindu-se pe parchet, și suspin printre lacrimi când îl aud din ce în ce mai aproape. Aud cum clanța se mișcă frenetic, apoi cum pumnii lui lovesc cu putere ușa.

              — Deschide, Ariel! Nu mă face să sparg iar ușa asta nenorocită!

            Scutur din cap de parcă m-ar putea vedea și încerc să îmi controlez tremurul corpului. Trupul meu încă păstrează vie amintirea weekend-ului trecut, vânătăile fiind încă vizibile. De la o săptămână la alta, mă lovește cu tot mai multă ură. Nu înțeleg de ce o face. Nu i-am greșit cu nimic, ba chiar am încercat pe cât de mult posibil să nu îl deranjez niciodată, știindu-i comportamentul violent.

               Dintr-o singură lovitură de picior, ușa se izbește de perete, iar el se năpustește direct asupra mea, lipindu-și palma de obrazul meu. Mă apucă de o mână și mă ridică din pat, nelăsându-mi nici măcar o șansă să ripostez. Nu că aș avea ce să îi fac. Mă trântește pe parchetul rece și se apleacă deasupra mea, privindu-mă diabolic cu ochii lui roșii și întunecați. Îmi apucă fața între degetele lui aspre și îmi ridică capul de pe podea, trăgându-mă spre el.