Atinge-mi sufletul

Capitolul 50

Știam că nu e bine să fac asta! Al naibii să fiu dacă nu știam! Dar Ariel se joacă cu mintea mea fără ca măcar să își dea seama, iar când mi-a spus că își dorește asta, n-am mai gândit coerent. Am ales să alung gândurile cum că nu este încă vindecată și m-am lăsat vrăjit de buzele ei cărnoase, iar acum uite-mă aici, neștiind cum să reacționez.

Ariel tremură din toate încheieturile și oricât aș încerca să o fac atentă la mine, este de parcă nu aude și nu vede nimic în jurul ei. Lacrimile îi curg fără oprire pe obraji și respirația îi este sacadată și exagerat de alertă. Are un atac de panică pe care doar eu i l-am provocat. Sunt un idiot, asta știu sigur.

— Te rog, nu mă atinge, murmură, iar sufletul meu se sparge în bucăți în fața ei.

             În secunda următoare corpul i se relaxează complet, iar ochii i se închid. Eu rămân stană lângă ea câteva secunde, apoi mă dezmeticesc și pun mâna pe telefon, hotărât să sun la salvare. Sunt speriat ca naiba și oricât de tare mi-aș dori să o strâng în brațe și să îi șoptesc că o să fie bine, nu vreau să îi fac mai mult rău decât i-am făcut deja. În plus, mi-a cerut să nu o ating. Dar nu apuc să formez numărul, că mânuța rece a lui Ariel se încolăcește în jurul brațului meu, făcându-mă atent la ea.

            — Iubito, ești bine? întreb îngrijorat, în timp ce ea mă privește tristă, cu ochii încă umezi și roșii.

            — Sunt bine, șoptește. Iartă-mă, Dante, nu știu de ce am reacționat așa. Nu știu ce s-a întâmplat, adaugă, iar eu mă întind lângă ea pe pat, având însă grijă să nu o ating.

            — Nu ai de ce să îți ceri scuze, Leira. Eu ar trebui să o fac. Am exagerat, spun și închid ochii.

            Sunt supărat pe mine pentru că am cedat. Trebuia să fiu naibii mai puternic și să mă opresc încă de când am simțit că pierd controlul asupra mea. Tresar când simt palma lui Ariel pe obrazul meu și deschid ochii, întâlnindu-i din nou pe ai ei. În deșertul din ochiul ei drept este soare, dar oceanul din stângul este încă agitat sub furtună. Mă bucur că mă atinge, dar simt că nu merit. Am rănit-o.

— Mă iei, te rog, în brațe? șoptește și se mută puțin mai aproape de mine.

Răsuflu ușurat și mă întorc pe spate, făcându-i loc la pieptul meu. Ea îl ocupă imediat, așezându-și capul acolo unde îmi bate inima. Brațul stâng și-l așează pe abdomenul meu, iar piciorul stâng și-l încolăcește între ale mele. Îmi strâng brațele în jurul ei și nu pot decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu că lucrurile nu s-au agravat între noi.

              Dar va trebui să fiu mult mai atent de acum. Nu îmi permit să fac astfel de greșeli cu Ariel. Nu vreau să o pierd.

Respirația șatenei mele se calmează în scurt timp, iar corpul îi cade din ce în ce mai greu peste al meu. Îi sărut creștetul capului și mă fac mai comod pe pernă, ațintindu-mi privirea în tavan.

— Te iubesc, Dante, murmură, iar eu îmi cobor imediat ochii spre ea, doar ca să observ că doarme deja.

Zâmbesc cu toată inima și îmi lipesc încă o dată buzele de părul ei. Nu am crezut niciodată că aceste două cuvinte îmi vor trezi atât de multe emoții. Karen și Emma îmi zic mereu că mă iubesc, dar nu e nici pe departe la fel. Rostite de Ariel, au sunat perfect. La dracu', mă comport ca un adolescent îndrăgostit. Dar nu-mi pasă. O iubesc pe fata asta și vreau să simt tot. Absolut tot ce-mi poate oferi.

Îmi întorc privirea spre tavan și încerc să adorm, dar prin gând îmi trec tot felul de lucruri legate de atacul de panică de mai devreme al iubitei mele. Mi s-au părut tot timpul ciudate coșmarurile ei. M-aș fi așteptat de la cineva care aproape și-a pierdut viața într-un accident de mașină să se viseze captivă în interiorul unui autoturism, sau ceva de genul ăsta. Totuși, ea visează mâini care vor să o atingă. Palme care o rănesc.

Apoi, de ce nu a reacționat decât în momentul în care am ajuns în zona ei intimă? Până atunci nu a părut să aibă vreo problemă, părea chiar relaxată. Este posibil ca Ariel să fi fost abuzată cumva atunci când era mai mică? Adică, ea nu își amintește nimic legat de primii cincisprezece ani din viață. S-ar fi putut întâmpla orice.

Nu, nu pot să-mi imaginez așa ceva. Nu vreau să-mi imaginez așa ceva. Cu siguranță mă înșel, iar mintea mea a început să delireze.

Am nevoie să dorm, asta e clar. Nu știu de ce, gândul îmi zboară la Mia Hargrove, cazul meu de la cursul de Psihologie Socială. Dacă stau mai bine să mă gândesc, cele două se aseamănă destul de mult. Adică, știam despre Mia că a ales să se izoleze de lume și că ieșea din casă doar noaptea. Pe Ariel am cunoscut-o într-un parc, la cinci dimineața. Mia, ca și Ariel, nu-și amintea ce i s-a întâmplat.

Inima îmi bate din ce în ce mai tare în piept și sper ca respirația mea alertă să nu o trezească pe Ariel. Ariel, care nu a fost la liceu, ci a studiat acasă, la fel ca și Mia.

La dracu'! Cum am putut să fiu atât de orb să nu îmi dau seama până acum?

Ariel este Mia!

Mia este Ariel!

Asta înseamnă că... nu, nu, nu! Asta trebuie să fie o greșeală. Înghit în sec când îmi aduc aminte cuvânt cu cuvânt experiența traumatică a Miei. A fost violată și bătută cu brutalitate, lăsată să moară într-o baltă de sânge. Norocul ei a fost că un vecin a auzit gălăgie și a sunat la poliție. Nu-mi pot reține lacrimile care îmi curg deja necontrolat pe față. Asta înseamnă că toate cicatricile ei nu sunt urme ale unui accident de mașină, ci a bătăii primite.

Cine dracu' i-ar face așa ceva unei copile de nici cincisprezece ani pe vremea aceea? De ce i-ai face așa ceva unei ființe atât de firave precum Ariel? Sper că ticălosul este mort deja, altfel îl voi căuta și în gaură de șarpe, iar când îl voi găsi, îl voi ucide cu mâinile mele.

Și acum, ce ar trebui să fac eu? Cum ar fi corect din partea mea să procedez? Să îi spun care este adevărul despre trecutul ei? Dar cu părinții ei oare ce s-a întâmplat? Ar fi mai bine să mă prefac că nu știu nimic? Ar fi asta mai puțin dureros pentru ea?

Nu-mi vine să cred în ce situație sunt. Cred că cel mai corect din partea mea ar fi să vorbesc întâi cu Sebastian. Sigur știe ce s-a întâmplat, și sunt foarte curios să știu de ce a ales să îi ascundă adevărul surorii sale.

Și... stai puțin! Se petrec atât de multe lucruri în capul meu, încât abia acum realizez că Arthur a știut în tot acest timp adevărul. Sunt mai mult decât sigur că mi-a dat intenționat cazul Miei, dar nu înțeleg de ce a ales mereu să mă mintă. Putea să fie sincer cu mine și l-aș fi ajutat cu drag. Așa, simt că tot ce a făcut a fost să se folosească de mine. Am fost un cobai.

Deodată, totul capătă sens. Mi-a oferit un loc de muncă la cabinetul său, fiind sigur că o voi întâlni pe Ariel. Nu a contat niciodată proiectul meu, la care dacă stau bine să mă gândesc, am fost destul de departe de realitate. Știa că mă va fascina din prima secundă, știa că e o fată frumoasă care mă va cuceri imediat și la care nu voi putea renunța ușor. Dar, de ce eu? De ce m-a ales pe mine?

Sunt nervos și nu am stare, dar șatena mea doarme atât de liniștită în brațele mele, încât nu mă îndur să mă mișc. Aș fuma un pachet de țigări și, deși nu obișnuiesc să fac asta de obicei, aș lovi cu disperare ceva. Sângele îmi fierbe în vene și mă bucur că nu suntem acasă, căci nu știu cum aș fi reușit să mă abțin să nu fac scandal cu Arthur la câțiva metri distanță de mine.

Cum au putut să îi ascundă așa ceva? Adică, mă gândesc că nu e ușor să îi povestești așa ceva surorii tale, dar este clar că toate coșmarurile ei de acolo se trag. Cum naiba am ajuns eu în situația asta?

O strâng cu putere pe Ariel în brațele mele și oftez adânc. Nu știu dacă Arthur s-a așteptat ca relația noastră să avanseze așa, dar știu că m-am îndrăgostit ca un nebun de femeia asta și că voi face tot ce îmi stă în puteri ca ea să fie bine.

Și dacă asta înseamnă că va trebui să îi ascund o perioadă ce am aflat, o voi face. Dar am nevoie de niște răspunsuri înainte de toate, iar Sebastian și Arthur ar face bine să aibă o explicație bună pentru minciuna lor.