Capitolul 8

4.5K 402 124
                                    

Ca de fiecare dată în ultima săptămână, mă trezesc cu mult înainte de răsăritul soarelui. Spre deosebire de celelalte dimineți totuși, azi mă simt energic și bine dispus. Mai mult ca sigur, motivul este că, fiind vineri, știu că voi avea o zi ușoară și scurtă la cabinet, urmând ca apoi să mă întâlnesc cu prietenii mei la unul dintre barurile de pe plajă.

Aveam plaje și în Detroit, dar nu se compară nicicum cu cele din Miami. Aici este cald în tot timpul anului, iar lumea se distrează fără să țină neapărat cont în ce zi a săptămânii se află. Fie că e luni, sau sâmbătă, găsești mereu cluburi și baruri deschise. Nu sunt adeptul cluburilor în spații închise. E prea mare îmbulzeala, și deși sunt fumător, mirosul de țigară din club este prea mult până și pentru mine.

Aici în schimb, majoritatea cluburilor se află în aer liber. Nu cunosc încă prea multe, pentru că pe perioada facultății nu am avut timp să cercetez împrejurimile. În afară de atracțiile principale, nu am văzut mare lucru, și încă am tendința de a mă rătăci pe străzile aglomerate. Dar vara asta mi-am propus ca în fiecare weekend să explorez câte un loc nou. Karen și Emma îmi vor fi ghizi, pentru că ele, copilărind aici, cunosc fiecare străduță și loc din Miami.

                  Mă ridic din pat și fac un duș rapid, mă îmbrac în hainele de alergat și ies încet pe ușă, încercând să fac cât mai puțin zgomot. Art probabil încă doarme. Mă gândesc serios să îmi caut o garsonieră sau un apartament micuț în care să locuiesc singur. Casa unchiului este suficient de mare pentru amândoi, dar chiar și așa, am nevoie de intimitate. M-am săturat să cheltui o grămadă de bani pe camere de hotel, atunci când nu se poate la ele. Nu sunt eu cel mai mare cuceritor, și nu am câte o femeie în fiecare noapte, așa cum s-ar lăuda unii. Dar nu duc lipsă de sex.

                     Nu am de gând să folosesc niciun cent din banii de la Jason, cel mai probabil voi cere împrumut de la Art, până voi începe să câștig suficient de bine încât să mă întrețin singur.

                     Ajung destul de repede în parc, dar de data asta mă duc țintă spre locul de unde am privit ieri răsăritul. Probabil că este încă prea devreme ca Ariel să fie deja acolo, și nici măcar nu știu exact de ce sunt așa nerăbdător să o văd. Cred că sunt doar curios să aflu ce se întâmplă cu ea, căci ceva se întâmplă cu siguranță.

                    Mă urc atent pe piatra imensă de la marginea parcului, ținând lanterna telefonului aprinsă, pentru că este încă destul de întuneric afară, iar partea aceasta a parcului nu este foarte bine luminată. Când ajung în vârf mă întind pe spate, îmi pun brațele sub cap și îmi îndrept privirea spre cer. Mii de stele strălucesc deasupra mea. De fiecare dată când fac asta, mă gândesc că ele sunt acolo sus, de unde mă veghează zi de zi. Mă întreb dacă ele l-au iertat pe cel care le-a luat viața fără drept de apel.

                     Aud ceva foșnind lângă mine, și îmi întorc capul spre dreapta, în direcția de unde vine zgomotul. Îi văd silueta micuță, îmbrăcată complet în negru, stând sprijinită de o piatră, ascunsă de privirile celor care ar putea să treacă pe acolo. Este puțin trecut de ora cinci dimineața, și nu pot să nu mă întreb de când stă aici.

                     — Nu îți este frică să stai singură în parc la ora asta? E plin de dubioși pe aici noaptea, îi spun cu vocea mea neexersată de dimineață și răgușită.

                    Este prea întuneric să îi pot observa reacțiile, dar pot vedea cum tresare atunci când mă aude. În schimb, nici măcar nu își întoarce privirea spre mine, de parcă ar ști deja cine sunt. Mă întreb dacă mi-a recunoscut vocea, deși nu am vorbit prea mult. Eu unul cu siguranță nu îmi amintesc în ce fel sună vocea ei. Abia am auzit-o șoptind câte ceva.

Atinge-mi sufletulWhere stories live. Discover now