60 De Zile (BoyxBoy)

ziua 18

Ora 00:30

Îmi pun căștile în urechi și dau muzica la maxim. Îmi fac încălzirea și mă duc la un sac se box. Încep să-l lovesc cu toată forța, simțind vibrațiile melodiei în tot corpul.

Cu fiecare amintire ce-mi străbate mintea, lovesc sacul mai tare. Simt cum îmi ard pumnii de durere, dar nu mă opresc. Vreau să mă distrug. Nu voiam să știu nimic din toate astea! Preferam să trăiesc în minciună. Adevărul doare prea tare.

Ora 02:30

Sunt aici de două ore și începe să-mi fie foame, așa că m-am dus la un dozator de gustări pentru a-mi lua ceva și, de asemenea, mi-am luat și-o sticlă de apă. Aș putea trăi o viață întreaga în locul acesta. Mă simt mult mai bine aici decât acasă, iar asta cred că e problematic.

Mă întorc la sacul meu de box și nu mă opresc din a-l lovi decât atunci când observ un firișor de sânge pe materialil sacului. Mă uit la pumnii mei, dar nu-ți mai poți dă seama unde îmi simt monturile. Mă ustură ca dracu.

Simt o mână pe umărul meu și mă întorc ca ars, gata să lovesc pe oricine e în spatele meu, dar acum, că văd cine e, chiar aș vrea să-l bat.

-Futu-te-n cur, Nathan! Zic nervos și-l împing mai departe de mine. Îmi iau sticla de apă, pe al cărei conținut îl dau pe gât.

-N-ai vrea să-mi arăți cum e? Întreabă cu un zâmbet în colțul gurii, iar eu mă încec cu apa. Mă uit la el ironic și pufnesc amuzat.

-Ai fugit imediat cum ai văzut că m-a existat sărutul cu tine, chiar m-ai ai tupeul ăsta? Întreb amuzat, dar asta nu-l face să mă privească mai puțin insistent. De ce am impresia că mă dezbracă în mintea sa? Doamne, nu!

-Nu plecasem din cauza... Mă uit la el cu o sprânceană ridicată și-și înghite cuvintele.

-Du-te acasă, voi veni mai târziu și eu. Spun și merg la ghiozdanul meu.

-Pot să te întreb ceva? Dau afirmativ din cap și aștept să aud ce-i mai poate capul. Am putea s-o facem? Întreabă cu privirea în altă partea și bine face. Mă enervează deja. Cum poate întreba așa ceva?! Inspir și expir, încercând să-mi găsesc cuvintele.

-Nathan, suntem frați, chit că nu ne suportăm, suntem. E greșit. Complet greșit. Zic pe un ton blând, înțelegând că e ceva nou asta. N-am chef să ne urâm mai tare. Continui, iar el abia acum se uită la mine.

-Mă... urăști? Întreabă nesigur și înghite în sec.

-Nu asta voiai de la început să se întâmple? Adică... Aproape mi-ai dat foc, era să mă calce și-o mașină din cauza ta... Și multe altele. Care ar trebuit să fie sentimentul corect dacă nu ură? El mă ascultă în tăcere și-și coboară privirea în podea.

Se simte vinovat? Sau e doar o tactică de-a lui să mă simt eu vinovat? Se joac cu mintea mea!

Îmi strând pumnii, scrâșnind din dinți când simt usturimea rănilor de la monturi. Încep să-mi scutur mâinișe pentru a alunga senzația, dar e doar ceva temporar. Nathan pleacă din cameră, întorcând-se în câteva minute cu o trusă de prim ajutor. Îmi face semnsă stau jos și-l ascult, asta în ciuda gândului de-a pleca cât mai rapid. Toarnă puțin spirt pe o bucată de vată și-mi ia o mână, începând să-mi dezinfecteze rănile.

-De ce vi aici noaptea? Întreabă în timp ce schimbă vata.

-1. Nathan, pot să fac asta și singur. 2. E mai liniște noaptea. Spun și-mi mușc obrazul pe interior pentru a-mi alunga instinctul de a-mi lau mâna din a lui.

-Poți, dar n-o faci. Ia nite pansamente și continuă: Eu nu te urăsc.

A spus-o în timp ce mă privea fix în ochi ceea ce m-a făcut să înghit în sec.