60 De Zile (BoyxBoy)

ziua 14

Ora 07:30

-Bună, tată. Cum a fost la spital? Întreb atunci când îl văd că intră în bucătărie. 

-De parcă n-ai știi. Ieri mi-am adus aminte cum stăteai mereu cu mine la spital, nu m-ai voiai să pleci acasă. Spune amuzat, iar eu zâmbesc forțat. 

-Da... Știu... Dar unele lucruri se scimbă, iar eu nu voi mai intra într-un spital prea curând. Zic cu zâmbetul pe buze, dar tot ce voiam era să urlu până n-aș mai fi avut aer în plămâni.

-Cum v-ați înțeles la cină?

-Minunat. Răspund înainte ca altcineva să dea alt răspuns. 

Micul-dejun a decurs la fel ca de fiecare dată, nimic special, dar eu nu m-am putut concentra pe nimic. Mâncam mecanit, cu gândul la acel indiciu idiot. "Unde totul a început, caută atent și vei găsi ceva ce sigur n-ai mai văzut." Ce și unde să înceapă? În viață ai mai multe începuturi, dar asta nu mă ajută cu nimic... Poate am nevoie de ajutor. De un ajutor pe care ei nu-l cunosc. 

Ora 11 :30

-Mă jur că tu alegi cele mai bune restaurante! Exclamă Mikey și mai ia o furculiță din mâncarea sa.

-Mă bucur că-ți place... Mă simțeam dator cu asta de la faza de ieri cu... Las-o așa. Spun și-l sărut pe obraz. Sunt praf la conversații cu persoanele apropiate. Continui și primesc o privire urâtă de la el.

-Deci sunt doar o persoană apropiată? Nu iubitul tău? Întreabă și abia acum realizez ce-am spus și cum sună asta pentru el.

-Mikey, nu asta voiam să spun. Suntem împreună și țin la tine. Zic, dar nu pare să-i convină.

-Te iubesc. Rămân încremenit la vorbele sale, neștiind ce-ar trebui să spun. Cea mai logică variantă ar fi să-i răspund la fel, dar nu pot rosti acele cuvinte. Este ca și cum creierul și inima nu se pot sincroniza pentru a rosti două cuvinte. Spune și tu ce simți față de mine. Mă îndeamnă, dar sună mai degrabă a poruncă. După alte câteva secunde de tăcere, își lasă furculița în farfurie și bea se mai avea în pahar. Așa mă gândeam și eu. Continuă și se ridică de la masă, plecând din restaurant înainte să pot spune ceva.

Ora 14:00

-Îmi spui și mie de ce nu ne-am putut vedea la tine? Întreabă Fred, colegul meu de cămin și singurul în care pot avea încredere acum, iar eu îmi dau ochii peste cap.

-Sunt urmărit, OK? Pe tine nu te cunosc oamenii ăștia nici din priviri, deci nu trebuie să ne vadă împreună. Am nevoie de tine, dar fără să pui întrebări. Zic și-mi dau ghiozdanul  jos de pe umăr. 

-Stai, ce? Întreabă confuz și se aruncă în patul de hotel. 

Scot toate plicurile primite de la ei și le așez în ordincea în care le-am primit. Îi explic în mare care este situația și cred că e mai confuz. Se pare că va trebui să-i explic totul. N-AM TIMP!

Ora 14:30 

-OK, cred că am înțeles care e situația. Vrei să te ajut cu indiciile, nu? Dau afirmativ din cap. E complicat, frate. După spusele tale, sunt oameni periculoși. Dacă mă simt în pericol, eu mă întorc. Mai dau o dată afirmativ din cap după ce termină de vorbit.

-Ce crezi că vor să spună prin asta? Întreb și-i fac semn spre cel de-al doilea indiciu.

-Mama ta. Spune simplu, dar am nevoie de mai multe detalii pentru a mă prinde. Ai spus că ai cunoscut oamenii ăștia după moartea mamei tale, acela e începutul. Poate... Salonul de spital? Propune el, iar eu îngheț.