60 De Zile (BoyxBoy)

ziua 39

Ora 07:30

Parchez mașina în fața casei lor și aștept. Am stabilit să mergem azi la fermă și acum îi aștept să vină. Am avut câteva ezitări referitor la Lola, dar a zis că vine și Edy cu noi și să nu-mi fac griji că e bine. Nu pot spune că am crezut-o prea tare, dar am lăsat-o ca ea.

-La 7 dimineața! exclamă obosit Denis și urcă pe locul din dreapta.

În spate urcă și Ben, Lola și Edy. Când au ajuns? Chiar am nevoie de mai mult somn!

Denis pornește muzica și-și dă geamul jos apoi își aprinde un joint. Ceva nu e în regulă. Mă uit la frații ei, dar mă privesc la fel de confuzi.

-Denis, ce s-a întâmplat? întreb confuz în timp ce bag cheia în contact.

-Nimic, hai să mergem, răspunde cu privirea afară.

A spus-o prea rece pentru a crede că el a vorbit, dar chiar așa a fost. Ceva nu e în regulă, dar nu mai încerc să aflu ce are. Nu vorbește așa de obicei și sper să nu fie ceva grav. 

Uneori chiar mi-e greu să cred că suntem frați. Suntem foarte diferiți, dar ne înțelegem chiar bine. Eu îmi pot schimba și ascunde foarte ușor sentimentele, dar el nu. 

Realizez brusc că acum două nopți am omorât pe cineva și nu regret. Oliver i-a dat foc, iar eu i-am spart capul cu o rangă și i-am tăiat abdomenul, n-am clintit, nu mi-a păsat. El ardea de viu, iar eu doar priveam. L-am omorât pe fostul meu iubit... pe omul pe care-l iubeam până acum o săptămână. N-am realizat asta până acum, n-am realizat că l-am omorât pe cel pe care l-am iubit. Cristi a însemnat enorm pentru mine, am fost împreună aproape un an, dar m-a făcut în doar câteva zile să-l urăsc atât de tare încât am avut puterea de a-l omorî. 

Ora 09:25

Îmi sună telefonul, răspund și-l pun pe difuzor pentru a conduce mai bine.

-Te rog, Iulian, mergem la o cafea și-ți explic.

Mama. De unde are numărul meu? Chiar nu mai înțeleg ce se întâmplă. Ce nu înțelege femeia asta din tot ce i-am spus?

-Doamnă, nu vă...

-Iulian, m-am prins că joci teatru, îmi taie rapid fraza. 

-Frumos, sper că ai înțeles și de ce joc teatru și să mă lași în pace, îi replic nervos. 

-Nu mă las până nu stăm de vorbă. 

-Te rog, vorbește acum, o îndemn. 

-Fiule...

-Stop, deja ai început greșit, nu sunt fiul tău. Ai plecat, ne-ai pierdut, zic și închid apelul. 

Parchez mașina, dar nu cobor. Nu pentru că sunt foarte nervos, ci pentru că toți sunt cu privirea pe mine. Îmi iau telefonul și blochez numărul de pe care m-a apelat. 

-Era..., începe Denis să vorbească, dar se oprește.

-Da, dar nici că-mi pasă de scuzele ei, zic și cobor din mașină. 

Scot cheile de la fermă pe care mi le-a dat tata și deschid porțile. Nu-mi dau seama dacă am greșit poarta sau tata chiar n-a glumit când a zis că locul ăsta e schimbat. Așezarea construcțiilor este identică cum o știam, dar totul e renovat și ca nou. El măcar a fost pe aici? 

-Îți sclipesc ochii, zice amuzată Lola. 

Ferma asta arată exact așa cum este și-n pozele de acum 30 de ani doar că mai modern. Nu mai plec de aici.