Sofia se uita la femeia om cu copilul om în brațe. Mama îi șoptea fiului, la ureche, într-un ton agresiv că dacă nu se va potoli nu îi va mai lua înghețată. Ușile autobuzului lăsaseră un șuierat, apoi se închiseră cu un pocnet satisfăcător de familiar.
În același timp, continuase să-l privească pe Decesus din colțul ochiului. Era absorbit de ecranului telefonului proaspăt cumpărat. Era atât de nou, că nici folia cu indicații nu îi era dată jos. Sofia se întrebase cât de mult îi va lua să-și dea seama că trebuia îndepărtată. Măcar putea să înțeleagă semnele convenționale umane? Nu știuse să recunoască stația de autobuz după indicatorul albastru amplasat pe stâlpul telegrafic.
--Dă-mi-l pe al tău.
Sofia îți deschise degetele legate în jurul cutiei. Nu-și deschise cutia telefonului, încă.
--Aprinde-ți-l și pe al tău. Vreau să ne vedem în tel'von.
Sofia începea să se obișnuiască încetul cu încetul cu modul lui de a pronunța cuvântul. Era un cuvânt pe care nu avea un echivalent din limba demonică pe care să-l folosească. Aparent, când se adresa tatălui ei vorbeau o limbă pe care oamenii o considerau undeva între suedeză și finlandeză.
--Nu chiar acum.
Șoptise înapoi Sofia menținându-și vocea cât mai jos posibil.
--Dă-l aici.
Decesus îi luase cutia din palme. Sofia își strânse repede pumnul drept. Însă, a fost de ajuns cât să vadă o parte din rana proaspătă care îi străbătea palma dreaptă.
--Așteaptă până ajungem în cameră.
--Nu. Cooperează.
Îi întinse cutia înapoi. Sofia rupse scotchul. Un zâmbet slab îi trase un colț al gurii. Mare lord demon și tot ce îl împiedică este o bucată de scotch bine plasat. Trase de ambalaj. Trase folia de pe ecran. Deschise telefonul. Ecranul se ilumină. Momentul îi făcuseră ochii să clipească dureros. Îi amintea mult prea tare de senzația trecerii prin portal.
Decesus îi urmăriseră mișcările cu atenție. Trase folia de pe ecran, într-un final. Sofia suflă grav printre nări. Își întinse palma spre el.
--Pot?
Murmură ceva care semăna cu o aprobabre și-și lăsă telefonul să cadă în mâna ei. Sofia scrâșni din dinți. Telefonul fierbea. Rănile de pe spate începuseră să o scarpine. Nu o lăsau să uite ce a făcut cu propria ei mână.
Își tăiase de una singură aripile. Decesus stătuse cu lama în mână privind-o cum se răscolea în lumina Infernului. Poate că o înnebunise spaima ce o cuprinse în zvârcolirea umbrelor ce veneau să o apuce de brațe, să o sape până la os. Altfel, nu-și explică ce putere pusese posesie pe mintea ei cât să spună ,,Am să o fac eu. Am să mi le tai eu. Eu. Numai eu mă ating de aripile mele.". Decesus arătase aproape mândru când îi înaintase cuțitul cu mânerul îndreptat spre ea. În clipele acelea scurte filtrase cu gândul de a împinge cuțitul cu lama în stomacul lui.
--Trebuie să pun cartele.
Sofia îi servise ca explicație când se aplecase și mai tare înspre ea să-i urmărească pașii. Nu-i durase mai mult de douăzeci de secunde.
--Cum ai reușit să obții banii pentru telefoane?
Întrebase ea, încercând să se mai distragă. Mama și copilul coborâseră în stație. Sofia îl văzuse prin geamul autobuzului cum bătuse cu piciorul în pământ. Nu avea să-și primească înghețata.
--Nu e prima dată când vin aici.
Era mândru și arogant. Era atât de plin de sine încât considerase întrebarea Sofiei ca pe o jignire. O zgâria pe creieri vocea lui. Îi aruncase telefonul în poală.
--Mulțumesc.
Nu-i răspunse. Își întoarse capul spre culoarul autobuzului. Își despletise setul de căști. Telefonul nu-i era conectat la internet și nici măcar setat. Nu conta. Își băgase căștile în urechi. Va lua orice fărâmă de liniște care i se va permite.
*
Delegațiile oficiale care șerpuiau de la intrarea Caaburo-ului și până la zidurile exterioare ale orașului-capitală Scatrei erau formate din reprezentanți trimiși de la cel mai mic lord până la cel mai mare demon pentru a primi urările întru numire a noului zeu, Kasgard.
Zeul tânăr. Un nou zeu urcat pe tronul Infernului pentru întâia oară în mai bine de cinci mii de ani. Fiecare demon sau demonă care își respecta rangul din întregul Infern trimiseră emisari care să anunțe dorința fiecăruia de a veni într-o vizită la Kasgard, pentru a-și primi binecuvântarea din partea lui.
Lucian era întins peste treptele de piatră. Avea un braț lățit peste treapta din spatele lui. Spatele i se sprijinea de aceeași treaptă, iar picioarele îi cădeau în voie peste următoarele două. Privea La mulțimea ce înainta cu o vitează de care și oamenii ar fi râs.
--Ce e?
Întrebarea lui Damian fusese scurtă, dar se resimțise. Emisarul care era înaintea lor își ridicase ochii repede spre Damian să vadă cu ce i-a greșit.
--Prealuminăția voastră, dacă v-am jignit cu ceva vă rog să mă considerați cu totul vinovat. Nu vă răsfrângeți furia asupra milostivei mele stăpâne-
--Nu tu.
Lucian își dăduse capul pe spate. Damian avea privirea fixată pe el. Lucian se întoarse cu tot corpul spre tronul noului zeu. Își puse palmele pe sub bărbie. Zâmbise teatrical.
--Dar cu mine vorbiți?
--Da, Lucian. Ce e?
Cel întrebat suflase și răsuflase. Își duse un deget sub buze.
--Nu știu.
--Vrei puțină inițiativă?
Emisarul își scăpase cutia peste podeaua de marmură. Ochi roșii se ridicaseră din umbrele ce se cățărau peste umerii lui Damian. Tentacule de întuneric se încolăceau în jurul brațelor. Un tunet se pregătea în torsul monstrului controlat de noul zeu.
--Nu, nu! Nu aș îndrăzni.
Zâmbetul lui Lucian se șterse repede de pe fața care nimeni nu ar ghicit că acum câteva clipite se rânjea.
--De ce bați din degete? Ce e cu nerăbdarea?
--Înafară de șirul lung care e aici pentru tine?
Damian nici măcar nu se sinchisise să mai ofere încă o întrebare suplimentară. Își miji ochii, doar.
--Bine, dar vrei să o zic acum? Nu vrei să așteptăm până suntem în patru ochi? Aș putea pleca.
Făcuse semn spre etaj. Ar putea să zboare destul de repede la balcon și să-l aștepte pe Damian în turnul său.
Noul zeu își împinse coroana de pe frunte. Se aplecase în tronul său. Vuietul provocat de umbre se mai disipase. Ochii roșii nu mai erau vizibili.
--Te poți retrage. Nici tu, nici stăpâna ta nu veți fi uitați. O invitație vă va fi înaintate drept curtoazie.
Emisarul se aplecase de mai multe ori. Își frecase palmele de mica statuie de la baza treptelor. Nou sculptată, o figură aidoma noului zeu Kasgard.
--Spune-le să nu intre până nu le dau semnal.
Spusese Damina, iar gardianul se executase, închizând ușile turnului dup el și emisar.
--Vorbește.
Lucian se ridică în genunchi pe trepte.
--Ai nevoie măcar de Bera. Puterea ta e instabilă.
--Mă acuzi de ceva? Te gândești deja la uzurpare?
Lucian își șterse fața cu ambele palme. Damian își îndepărtase coroana de pe creștet și o rotise pe brațul său. Recunoscuse că suna mai mult a gelozie din partea lui decât a spirit de glumă.
--Nu ar trebui să faci asta de unul singur. Ai nevoie de Tavra și Bera.
Damian își deschise brațele largi.
--Le vezi pe una dintre ele aici?
Lucian continuase neperturbat de tonul aspru.
--Măcar de Bera. Ceilalți zei au să te simtă de la leghe depărtare că ești instabil. Că nu ai echilibrul unei tavre și al unei bera. Te vor strivi din prima.
Damian știa asta. Era cu un motiv pentru care amânase consiliul zeilor pe motiv că vrea să-și întâmpine fiecare emisar. Era o scuză proastă. Cine voia să stea prin așa ceva?
Își privise chipul în reflecția coroanei. Figuri distorsionate.
--Sofia nu e aici.
--Știu.
Zise simplist Lucian.
--Nu. Nu este aici, nu este în Infer.
--Cum?!
Damian își ridică ochii spre Lucian.
--Probabil s-a întors în lumea umană. Nu mă mir. Dacă își punea ceva în minte realiza.
Lucian îl scrutină. Era melancolie în vocea noului zeu?
--Atunci, măcar să ne reluăm căutările pentru Bera. Să o aducem aici.
Îi propuse asta aproape în fiecare zi de când se urcase pe tron.
--Nu. Trebuie să vină singură înspre noi. Trebuie să fie alegerea Violetei să se întoarcă.
Lucian se uita incredul la el.
--Poate va fi prea târziu până atunci.
Damian nu mai răspunse la asta. Făcuse semn spre gardian să lase următorul invitat să intre.
Lucian nu mai suporta asta. Își luase zborul spre balcon fără să mai aștepte vreun cuvânt.
//20.39//03.08.2020//