Zeii din Infern

1. Uitați-o pe Sofia

Sofia alerga.
Picioarele nici nu le mai simțea. Înainta prin pădure, aerul rece si lumina rară o camunflau în masa de verdeață.
Privea înainte fără să vadă de fapt traseul ce se încolăcea prin frunziș.
Bătaia picioarelor pe pietriș în cadență cu bubuitul inimii era singura voce ce-i umbrea gândurile.

Telefonul vibră. Sofia  încetini treptat până se opri de tot. Singură pe potecă, răspunse fără a se uita la număr.

--Alo?

--Sofia Barilan?

În receptor sună o voce de bărbat.

--Da? Ce doriți?

--E vorba despre mătușa dumneavoastră. A fost internată în dimineața aceasta la Spitalul Nou.

Sofia scăpă o injurătută zdravănă. Trase o gură de aer. Întinse un braț mișcându-l din amorțeala care o cuprinse. Îi tremurau genunchii.

--Cu cine vorbesc?

Vocea Sofiei se păstra puternică deşi putea să vizualizeze balta de vomă ce s-ar putea revărsa din ea din moment în moment.

--Scuzați-mă, sunt dr. Andrei Santa, mătușa dumneavoastră e internată în salonul C. A avut un accident de mașină.

Simțea fiori pe şira spinării făcându-şi drum prin întregul ei corp. Sofia respiră întreierat.

--Voi veni.

Închise. Își luă fața în mâini și răsuflă obosită.

--Blestemată, asta sunt, blestemată.

Mătușa Olivia era singura sa rudă în viață, iar acum și ea era în pericol.
Sofia scoase un țipăt gutural și se aruncă în alergat. Aerul tăios al pădurii îi sfâşiau plămânii .

Umerii slabi se ridicau și cădeau. Mâinile începuseră să-i tremure de la excesul de adrenalină.

O durere subită îi lovi tâmplele.
--Nu acum, murmură cu voce scăzută.

Dar nu putea să împiedice viziunile ce o urmăresc de când împlinise şaisprezece ani:
Era undeva pe un balcon. Vântul bătea din toate direcțile. Se auzeau sunetele unei orchestre. Bach?
Se ținea de marginea balconului privind ca un vultur spre oraşul luminat.
Îi simți prezența fără să se întoarcă. Două brațe o cuprinseră.

Sofia se scutură din ceea ce tocmai îi invadase mintea. Nu erau amintiri. De asta era sigură. În toată viața ei nu a avut vreodată ocazi să stea pe marginea unui balcon într-o rochie de gală si să priveasca peste un oraş cu zgârie nori de parcă l-ar deține.

Cu ochii încețoșați de lacrimi ce nu vor să curgă formă un număr.

Telefonul sună de trei ori până o voce răspunse:

--Alo? Gabi?

O voce de femeie învârstă răspunse.

--Da? Ce e Sofia?

--Nu pot face tura de astăzi. A apărut ceva ... urgent. Trimite pe altcineva în locul meu.

Sofia era aproape de terminalul pistei de alergat. Se îndrepta deja spre direcția spitalului când auzi strigătul revoltat al șefei sale:

--Pe cine naiba vrei să pun? Nu mai e nimeni.

Sofia își dădu jos treningul transpirat scuturându-l de câteva ori.

--Plec cu o oră mai repede, doar.

Dar Sofia nu mai avu cu cine vorbi, Gabi închise.

--Fir-ar, murmură, Sofia.