Zeii din Infern

Copil iubit

Cu fiecare pas făcut pe scările de marmură, lumina se stingea în urma ei. Sofia putea simți în spatele ei, murmurul întunericului, o forță dormandă ce își aștepta momentul de a înfige colții în carne. Înghiți în sec, își simți gura uscată, iar degetele îi rememorau în piele simțul pietrei vi. Decesus a fost făcut stană de piatră. A luat-o în brațe. A vrut să o protejeze. Cineva a pus-o mai presus de viața lui, pentru prima dată, iar acum acel cineva e stană de piatră. Sofia nu simți niciun un junghi de durere. Era doar o analiză pe care o trecea prin minte, în timp ce urca privind spre cele două fințe ce stăteau în capul piramidei. Era rece. Nu simțea durere, nu simțea plăcere.

Asemenea unei trene, își prinse cu vârfurile degetelor marginile aripilor greioaie, ridicându-le peste treptele masive. Atentă să nu calce pe ele. Postura dreaptă, pregătită să-și găsească sfârșitul cu capul înainte. Era prea obosită de tot și de toate ca să se joace jocuri de rugă, de pledoarie, de milă. Dacă acest zeu va avea să o sfârșească, fie.

Prima față pe care reuși să o distingă era a ceea ce părea să fie o fată umană. Însă ceva o trăda, nu era om, iar asta se vedea în felul în care bulgări de lumină îi alunecau de pe umeri, într-o cascadă de lumină prelungindu-se într-un fel de rochie. Capul îi era înclinat într-o parte, ochii jugându-i peste Sofia, buzele larg deschise, pictate negre, într-un zâmbet subțire, înghețat în așteptare. Era de parcă ai fi privit o vulpe cu rața moartă între fălci. Sofiei îi trecu un fior pe șira spinării, involuntar privirea i se îndreptă spre cel care era înfășurat într-o mantie deasă și de nepătruns de întuneric. Fata lumina, lângă cel de lângă ea păreau să fie un contrast evident. Fata se aplecă și șopti ceva. Umbre se scurseră de pe cealaltă siluetă, un pas înainte, o mână întinsă spre Sofia, care era pe ultima treaptă, iar respirația părea să-i părăsească plămânii. O mână cafenie, vene proeminente o străbăteau, degete lungi și rafinate, un inel de opal pe degetul cel mare. O mână de bărbat. Nu de demon. Fără gheare încovoiate, negre și ascuție. Degete rotunde, groase și puternice, dar umane. Iar numai în vederea acestei mâini întinse din adâncuri, Sofia putu să răsufle pentru întâia oară, ușurartă, chiar și pentru o secundă. Strânse palma, iar într-o smucitură imprevizibilă fu aruncată în brațele cuiva.

Clipi des. Era în vârful piramidei, părea că se afla undeva deasupra unor nori, dar în loc de o mare de alb gazos tot ceea ce putea vedea de jur împrejur era o masă de negură.

--Woaw, încet. Încearcă să-ți deschzi ochii pe reprize. Lasă-i să se obișnuiască cu lumina.

Peretel de care era sprijinită tremura în vibrația vocii. Sofia clipi des, era în brațele unui om? Nu, nu om. Se încruntă ,nerăbdătoare să afle cine o prinse de braț, dar lumina era prea puternică pentru ochii ei. O bărbie prelungă, un nas acvilin, gene lungi, încadrate de obraji ascuțiți ce puteau tăia. Mâinile o îndrumară spre un scaun ce nu erase până atunci. Sofia se așeză cu atenție.

--Ce s-a întâmplat cu tatăl meu? A spus că numele lui e Decesus, a intrat cu mine. În palatul vostru, zeul Va, ah-

--Cuminte. Nu te agita, Sof, pot să-ți spun Sof?

--Mila, las-o să-și revină, măcar așteaptă câteva secunde înainte să te năpustești pe ea.

O admonestă pe fată, o voce de bariton ce părea să vină din dreapta Sofiei. Reuși să distingă câte ceva. Fata ce nu era demon, dar nici om se înclină în genunchi la picioaele Sofiei. Își trecu mâna peste brațul înghețat al Sofiei.

--Decesus o să fie bine. Noi nu suntem Va. Bine, eu oricum nu sunt, dar oficial el este, numai că nu chiar.

Mila arătă cu palma spre dreapta. Se legănă pe călâie de parcă era un copil ce aștepta povestea de seară.

--Cum adică o să fie bine? Unde o să fie?

Sofia reveni la întrebare ignorând orice altă informație ce nu avea posibilitatea de a da răspuns la ce i s-a întâmplat tatălui ei.

--Ar trebui să fi îngrijorată mai mult pentru tine decât pentru el.

Cel din dreapta vorbi, umbre încolăcindu-i-se la picioare asemenea unor șerpi gigant.

--Ce ați făcut cu el?

--Nu o enerva!

Mila răbufni, prinzând-o pe Sofia mai bine de încheietură, încercând să-i atragă atenția.

--E acolo unde merită să fie penru toate ce a făcut. În temințe așteptându-și judecata.

--Deci e în viață?

Sofia se auzi repetând, în ecou, spre vocea grea.

--Nu poate muri. Nu e un om. Nici tu nu ești, dacă tot suntem la subiectul de cine poate și nu muri.

O spuse de parcă știa ce gânduri i se învârteau în minte. Sofia nu putea să-ți abțină roșeața ce- i acoperiseră obrajii de rușine.

--A intrat prin efracție, sperând că nu e nimeni aici, a vrut să te aducă pe tronul zeului Va, asta înainte ca Damian Kasgard să apuce să o facă. Te folosea.

Sofia îi putea auzi, dar nu-i putea înțelegea. Ce dacă ar fi folosit-o? Toată lumea folosește pe toată lumea dintr-un motiv sau altul.

--Unde e zeul Va?

Mila își găsi voce, pentru că răspunse ea.

--Încă nu a fost ales, dar până atunci, Lucian va ocupa locul lăsat liber. De aia am spus că oficial el este.

Sofia avea acum un nume care să-l atașeze chipului ce părea cioplit din noaptea cea mai furtunoasă a creației.