Zeii din Infern

5. Revelații care ard

--Pe aici.

Damian indicase cu degetul în direcția băii şcolii. Începuseră orele. Holurile erau goale.

Sofia își controla mimica, încerca să nu-și arata chiar din prima gradul de confuzie

--Ce facem aici? Ai spus că mergem la o cafenea undeva în oraş.

Damian își ridică o sprânceană roşcată. Cu o mână împinse de la baie, cu cealaltă îi făcu semn să îl urmeze.

--O să ne distrăm. Asta am spus.

--Nu ai spus asta.

Sofia făcuse un pas înapoi. De ce îl crezuse? În loc să stea la oră, să nu piardă timpul până ce va trebui să meargă din nou la spital.

--Vei avea un timp de minune. Nu mă crezi?

Își trecu degetele prin părul bucălat. Zâmbetul lui deveni constrâns. Privea din colțul ochiului spre uşa întredeschisă ce-i despărțea.

--Nu. Nu te cred. Normal ca nu te cred. Cine te crezi?

Sofia lăsă un mic țipăt când o apucă de încheietură. Cu mai multă forță decât îl credea în stare o trase înspre el, în baie.
Sofia își pierdu echilibrul şi alunecă pe gresie.

--Ce e cu tine?!

Damian îşi mişcă umerii relaxându-şi brațele încordate.
Zâmbetul îi căzu cu totul. Ochii lui se opintiră asupra ei.

Adâncimi întunecate în care înotau lacuri gri.
Sofia se ridică, împingându-se pe palme, în picioare. Se prinsese de marginea chiuvetei pentru suport.

De când era atât de înalt?
Nu conta, Sofia nu avea unde fugi. Singura ușă era în spatele lui.
Erau la etajul doi.

--Ştii cât de mult mi-a luat să te găsesc? Ştii?

Vocea lui căpătă adâncime. Se apropia de ea.
--Prea mult. Cât crezi că ți-ar fi durat ascunzătoarea asta?

--Despre ce vorbeşti?

Vocea Sofiei era distrasă.
Căuta o armă cu care s-ar putea apărea împotriva lui dacă se va ajunge la asta.

Damian îşi trase cravata uniformei. Cu degete agile se jucă cu nasturii cămășii. Cu câteva mişcări îşi îndepărtă şi cămaşa rămânând la bustul gol.

--Ce faci?!

Damian nu o băgă în seamă, continuând să se dezbrace.
În mai puțin de un minut hainele îi rămăseseră adunate la picioarele lui.
Mai avea doar boxerii pe el.

Sofia se trase şi mai mult în spatele băii, iar asta nu însemna mult spațiu.

--Ştiu că nu-ți aminteşti, Tavra, dar sunt aici să te ajut. Crede-mă.

--Dacă te apropii de mine am să te lovesc. Cu putere. Am să strig!

Damian se apropie de ea.
Afară era înnorat. Becurile nu erau aprinse.

Sofia nu realiză că-şi ținea respirația. Era cu totul înmărmurită şi oprită în senzațiile ce o atacau.

O durere cruntă își alesese timpul să o bată în tâmple. Sofia sâsâi.

Damian o încolți. Îşi puse ambele brațe de-o parte si de alta a capului ei.

Erau nori de cenuşă ce se ridicau. Fumul se lăsa de pe munți. Miros de carne prăjită și sânge scurs. Pic. Pic.

Sofia clipi încercând să se readucă în realitate.
Însă când își ridică privirea se întâlni în priviri cu el.

Atâția morți. Castelul e departe. Trebuie să ajungă la castel. La castel va fi bine. E atât de greu. Aerul arde.

O mână îi cuprinse obrajii. Degete puternice îi traversau conturul maxilarului.

--Ai incredere.

Spusese Damian înainte să îşi apese gura peste buzele uscate ale Sofiei.
Nu realiză de prima dată ce se întâmplă. Dar de cum limba lui Damian îi atinse cerul gurii, realitatea o lovi în plex.

Se zdruncină încercând să se elibereze. Dar era invadată de viziuni.
Acum mai mult ca niciodată.

Pielea o mânca.
Trebuia să facă ceva.
Tușea.
Drumul era plin de cenuşă. Cerul întunecat.
Se scărpina.
Picioarele îi erau obosite.
Nu mai putea. Respira greu.
Mergea târâş.
Avea sabia într-o mână. Drumul era atât de pustiu.
Niciunde nu era scăpare.
Dacă nu erau bolovani însângerați atunci erau corpuri contorsionate, acoperite de cenuşă.
Trebuia să înainteze. Tot în față. Va ajunge. Trebuie.
O aşteaptă. La castel. La castel.

Respira greu. Sărutul se adânci. Pielea le era înfierbântată.
Sofia își întredeschise gura mai larg, primindu-l.

Era atât de bine. Era cald. Atât de cald.

Ce făcea?

Își deschise ochii, oprindu-se.
Damian întrerupse sărutul, își dădu capul pe spate. Ochii lui luceau.

Într-o clipă, un val de căldură o izbi direct în piept înainte ca aripi să o înconjoare.

Aripi de foc ardeau din spatele lui Damian, înălțându-se deasupra capului său şi ocupând întreaga baie.
Sofia își umezi buzele.
Damian îi urmări reacția.

Ochii lui vorbeau de promisiuni de mult spuse. Îi atinse obrazul. Degetele lui se terminau în gheare negre arcuite.

--Îți aminteşti acum, Tavra?

Sofia dădu din cap.

-.Nu. Dar eşti frumos.

Damian nu zâmbi. Îsi deschise aripile lăsând valuri de foc, scântei de lumină.

--Știu.

Sofia se simțea ca într-un vis. Până şi mirosul de toaletă nu se simțea atât de groaznic acum.

--Ştiu că ceva se întâmplă, dar nu-mi amintesc.

Sofia îl prinse de încheietură, urmărindu-i fiecare trăsătură a feței.
Damian îi luă palma într-a lui. Îi sărută pielea mânjită de pix si cărbune.

--Te voi ajuta. Sunt acum aici. O să-ți aminteşti.

Sofia încuvință fără să răspundă. Era în ea un sentiment ce îi spunea să nu-l asculte. Să nu aibă încredere.

Dar Sofia nu putea să nu se lasă îmbrobodită de ființa lui, de viziunile ce o traversau de ceva timp. Ştia că se legau de ceva, ceva ce a pierdut.

Ştia că era aşteptată. Era nevoie de ea. Dar unde? Şi de ce?

Damian respiră cu fața adâncită în părul ei.
Zâmbetul lui, îi simțea buzele curbându-se pe pielea ei, se transformă în rânjet:
--Dar pentru ajutorul ăsta cer o plată.

Iar în acel moment, Sofia începuse să ardă.

~14.oct.2017/ 19.54~