Zeii din Infern

Focoasele

Violeta își trecu limba peste buzele uscate. Respiră cu mâneca peste nas, protecție împotriva cenușei care s-a ridicat în aer. Gălăgie, râsete și gângureli îi învăluie. Sunetul de lamă pe lamă îi trage atenția spre Der-Gagari.
Demona se șterge la colțurile gurii cu degetele înmănușate.

--Nu o să avem nevoie de arme aici. Lasă piatra jos.

Violeta strânse mai bine roca ascuțită, ia luat ceva până a dat de o piatră ascuțită. Cine știe cât îi va lua să găsească o alta.
Der-Gagri se încruntă. Arată cu degetul spre o figură ce atârna de balustradă.

--Idiotul de uroi s-a dat peste cap să fie observat. Suntem într-o școală. Știi ce e aia?

--Da. Nu suntem idioți pe pământ, orice ai crede, știu ce e aia o școală.

--Atunci de ce ții în pumn o piatră
când știi că e o școală?

Violeta scrâșni din dinți. Nu știa cine era prieten sau dușman aici. Nu avea de unde să știe prin ce se referă demona când zice școală. Dacă o aștepta o hoardă de mici demoni înfometați gata să-i ciugulească oasele?

--Nu e același lucru.

Spuse într-un final.

--Normal că nu e, încuvință Der-Gagari, oamenii sunt bestii perfide în comparație cu ahh doar fă ce-ți zic.

Îi spune Violetei grăbit, dând-o cu un braț la o parte.
Vocile se întețiră. Cassian era agătaț de balustradele unui balcon interior. În jurul lui rânduri de demoni copii se adunaseră curioși.

--Râd de uroi. Probabil cred că e unul dintre cei amețiți.  Că a tras ceva os, vreau să zic.

--Nu ajută. Tot nu înțeleg.

Demona pufăi trecându-și degetele în jurul cotului Violetei.
O trase brusc. Stăteau nas în nas.

--Mă voi duce să-l scot pe idiot din încurcătura în care s-a băgat. Tu stai pe loc. Nu te miști de aici. Stai pitită. Nu vorbești cu nimeni. Ne-am înțeles?

--Nu.

--Copilă mă jur că-ți prelungesc zâmbetul până la urechi dacă nu faci ce-ți zic.

--Nu ești șefa mea.

--Oh, ba da, asta chiar sunt. Unde te crezi? Căzută prin fântână în Țara Minunilor, Alice?

--Era o gaură de iepure.

Der-Gagari dădea să plece, dar își roti ochii ca de vultur:

--Ce?

Violeta își puse mâinile în șold și se înclină pe un picior.

--Alice a căzut într-o gaură de iepure nu într-o fântână.

Der-Gagari își trecu două degete peste podul nasului. Își închise ochii o clipă. Încercă să-și recapete cumpătul.

--Dacă faci vreo prostie în absența mea o să-ți dorești să nu fi avut vreodată aripi pentru că am să ți le smulg una după alta.

Violeta deschise gura în protest, dar Der-Gagari își luase deja zborul spre pâlcul adunat în jurul lui Cassian.

*

Când Sofia împlinise cinci ani nu a mai fost o ,,mami" care să o țină în poală când a stins lumânările.

Tortul a avut gust de frișcă și de aluat ars, iar singurele cântece ce s-au cântat a fost sunetul tuburilor de pastile și sticlelor mătușii.

Sofia pe drept nu mai ținea minte multe decât că burtica o durea cumplit. Groaza de vomă devenise obicei, aproape o plăcere perversă, acum.
Vomase atât de mult atunci, încât acum Sofia stătea deasupra colacului WC-ului ca o comoditate, ceva ce o făcea să se simtă în siguranță.

Aripile o învăluia de răcoarea gresiei, dar și așa tremura ca varga. Își dădu firele prelungi de păr negru, ce-i stăteau lipite pe frunte.

Nu era că-i ducea lipsei mamei.
Doar că îi lipsea cumva certitudinea. Deși nici aceea nu mai ținea minte cum gusta la doar patru cinci ani, încât să-și mai amintească.

Sofia voia doar să fie ca ceilalți. Nu e rău să fii normal. Să ai o mamă. Toți copii aveau o mamă.

Până și Cassius, iar Cassy era obraznic și gălăgios când era mic.

Nu avea vreun prieten, iar vecinii îl detestau de-a dreptul la câte vase, ghivece și geamuri le-a spart.

Sofia a făcut dintotdeauna ceea ce i s-a cerut, iar cumva asta nu a fost îndeajuns. Viața sau destinul sau orice sau orice, i-a tot luat din viață bucăți. I-a ciupit câte puțin și puțin din tot ceea ce era și avea.

Iar acum ce?
Se afla într-un alt plan (dacă experiența asta nu se dovedea a fi de fapt un fel de vis-coșmar), mătușa era de negăsit, Cassian s-a înstrăijat deja pierdut cu mințile după prima fată frumoasă pe care a văzut-o, iar demonii ăștia, Damian și Decesus pretind că au ceva de împărțit cu Sofia, trăgând-o dintr-o parte în alta.

În toate acestea se simțea nespus de singură și de pustie.

Își șterse lacrimile.
Pielea degetelor se simțea uscată, prea întinsă pe oase. Electricitate îi vibra în vene.

Dinții îi clănțăneau cu energie.
Sofia se lăsă cu spatele pe faianță. Răcoarea îi făcea stomacul să se întoarcă pe dos.
Stătu pentru câte momente nemișcată. Ochii îi căzură peste o piere de sârmă căzută după chiuvetă.

Peria era mare cât palma și cu zimți de metal. Sofia își trecu palma peste zimți. Firișoare de durere o gâdilară până sus spre cele mai ascuțite simțuri. Ceva ce în toată amorțeala rezona cu ea.

Își trecu palma încă odată. Încă odată. Din nou. Din nou și din nou. Capul și-l lăsă le spate. Încă o dată.
Frecă din ce in ce mai tare.
Durerea era singura preocupare, toate gândurile îi treceau prin fața ochiilor neauzite în simfonia provocată de peria de sârmă.

Metalul ce scărpina pielea, dădea la o parte straturi și se scufunda în sânge era singura experiența pe care o trăia Sofia.
Scrâșni cu putere din dinți.
Se opri.

Își încleștă și descleștă pumnul.
Pete purpurii albăstrui începeau să se formeze la extremitațile rănilor. Rănile păreau să fie asemenea unor șine de tren din lumea umană, dar trasate una peste alta de nenumărate ori până când deveneau aproape imposibil de distins una de alta.

Își duse palma la buze.
Sărută pe rând petecile de piele șchingiuită. Așa cum făcea mami când fetița ei se rănea cu trotineta pe asfalt.