Zeii din Infern

48. Mural din solzi

Anin  își adâncise degetele în brațul ei, scrâșnise din colți și o trase față în față cu el.

--Nu ești băiat.

Violeta își adună curaj și cu ultimele forțe îl împinse de pe ea. Respiră sacadat.

--Nu! Nu sunt!

Venin i-ar fi curs printre gingii, dacă ar fi fost înzestrată cu așa ceva. Anin o privea de parcă tocmai văzuse mâncare pentru prma oară, ceea ce ar fi putut fi cazul la starea în care se aflau amândoi. Ascunși de razele puternice ale soarelui roșiatic, sub o tarabă ce abia se ținea pe bârne, pe o stradă oarecare în labirintul care era Orașul Zeilor.

Anin își trecu degetele despicate la vârfuri prin barba sârmoasă. Pielea i se decojea, acolo unde unghiile i-au fost rupte până în carne. Violeta nu putuse să nu observe brățările de roșiatice maronii ce-i înconjurau încheieturile, de pe care încă se legănau cătușe.

--Vino cu mine.

Avea o sălbăticie în ochi pe care Violeta o mai văzuse, însă nu își putea aminti unde sau când. Anin arăta de-a dreptul franatic. Ghemuit sub tarabă, înghesuit cu ea în spațiul mic, câteva raze de lumină reușeau să străpungă copertina, împreună cu grăunțe din praful drumului.

--Unde?

--Degeaba îți spun, nu ai cum să ști de locul ăla.

Violeta luase o decizie în drumul ei dinspre temnițele care i-au fost casă tot acest timp și până la adăpostul ce și l-au improvizat sub taraba unui demon. Mai bine ar intra în gura unui zgripțuroi decât să se lase condusă vreodată de altcineva.

Deși inima i se storcea gândindu-se la Damian, cum avea să se întoarcă și să o găsească plecată, trebuia să ia atitudine, trebuia să-și asculte instinctul.

Nu era bine. Nu era bine să rămână acolo cum nu ar fi bine să pornească într-o aventură pe nicăieri cu un străin care pe lângă că a evadat din închisoare, era urmărit de gardinii zeilor.

--Nu.

Anin făcu o mișcare de parcă ar fi vrut să o înșface, să scuture câtva sens în ea, dar Violeta se trase cât de în spate ar fi putut până lovi peretele de lemn. Nu era era cea decorată în răni din cap în picioare.

--Ce ți-au făcut?

Dacă suna dezgustată nu putea să se prefacă că nu era. Rănile lui miroseau. Metal, carne crudă sare și puțin zahăr pe limbă. Îi venea să vomite și în același timp să se scalde în izul acela. Nu o ajuta că stomacul îi striga continuu după mâncare.

--Ce să-mi facă? Nimic din ceea ce nu le-am permis.

Dacă voia să rămână criptic, n-avea de gând să stea așa. Violeta nu-l va ruga să i se explice. Treaba lui.

--Și ai de gând să mergi unde în halul ăsta?

--Acasă.

Un zâmbet larg erupse pe fața bărbatului. Chipul i se luminase, iar ochii căpătaseră sclipire. Până și aripile îi dădeau semne de viață.

Violeta își controlase trăsăturile feței să nu se metamorfizeze în scârbă. Zâmbetul acela senil și prostesc, era speranță. Ceva despre care ea știa mai bine, decât să se bazeze.

--Nu vei reuși. Nici măcar nu poți ieși de sub masa asta, pe două picioare.

--Gândești prea mult ca un om. Cine a zis ceva de picioare?

Pe când Violeta era gata să aducă în vorbă opțiunea aripilor, Anin își trase mâneca până în coate descoperind un tatuaj negru ce-i învelea întreg antembrațul. Însă spre mica mirare a acesteia, densitatea neagră începuse să se răsucească și să picure pe cenușa bătătorită. Aburi de ridicară la contact, un șuier puternic și miros de jar.

--E ultima șansă. Dacă voi deschide ușa asta nu voi putea să o țin pentru mult timp. Acum ori niciodată.

Își mușcă buza. Dădu din cap în semn de nu.

--Ce ai să faci, atunci?

--Am să găsesc eu ceva. Mă descurc. Mereu am făcut-o.

Anin o privi lung. Ea îi evita privirea, putea ghici mila din el, putea să-i simtă părerea de rău. Nu era neajutorată. Nu chiar. Văzuse ceea ce-i arătase Damian până acum. Putea să găsească ceva, să facă ceva, orice atât timp cât îi asigura traiul în Scatrei.

Vocea mamei îi străpunse concentrarea și amintirea unei nopți de iarnă se izbi de pereții minții sale. ,,Nu ești destul de bună. Nu ești specială. De ce te-ai crede unică? Că ai aripi? Ha! Și eu am, iar a mele sunt mai mari" Vederea bucăților de aripi ca de sticlă translucentă, ce iradiau lumină îi orbise pentru un moment întreg câmpul vizual.

--Dacă ajungi să regreți că nu ai venit?

Ce fel de întrebare era asta? Normal că va regreta, dar era în regulă, regretul era ceva cunoscut, un sentiment cu care știa să se descurce.

Ridică din umeri. Nu necesita un răspuns verbal.

--Lasă-mă să-ți dau ceva cu care să mă poți ajunge, în caz că te răzgândești.

--Ah.

Violeta nu se așteptase la asta. Ceea ce o făcuse brusc și mai suspicioasă, în timp ce inima ei se încălzise pentru interesul pe care i-l acorda.

--Ce?

Anin se desprinse de pe greutatea genunchilor săi, iar cu o mișcare mult pre rapidă luând în considerare starea rănilor sale, rupse un solz din aripa sa. Verde, gălbui, roz, jucau pe lateralele lui.

--Întinde palma.

--De ce?

Anin oftă adânc, mai mult din cauza loviturilor decât al enervării.

--Ca să ți-l pun în palmă.

Violeta se înroșise toată în obraji, o putea simți, dar cu toate astea întinse palma înainte.

De cum căzuse solzul, la primul contact cu pielea, Violeta simțise ceva rece pișcând-o, numai ca să-și vadă pielea răspunzând contactului și solzul să se scufunde înlăuntrul  palmei ei. Putea să-l vadă, dacă își încrunta ochii destul de mult, sub câteva straturi de piele. Încercă să-și închidă pumnul, dar o durere albă o străfulgerarese de la vârful degetelor până în măduva oaselor.

--Și cum te voi chema?

Întrebase din curiozitate, nu pentru că luase în considerarea posibilitatea de a  cere ajutor de la el; își reamintise.

--Îl arăți la prima creatură care seamănă cu noi doi. Tot așa până ce găsești persoana potrivită care să-ți arate drumul spre mine sau un membru al familiei mele. Doar ai spus că ești descurcăreață.

Dacă nu i-ar fi fost deja implantat în piele, i-ar fi aruncat solzul în față.

--Bun.

--Bun.

Cu o încruntătură Anin trasese semene prin cenușă, iar în câteva clipite se aruncase în portalul deschis. Violeta rămăsese singură. Din nou.

//22.oct.2018; 15:39//