Zeii din Infern

Creatorii noștrii

Violeta decise că era furioasă pe Damian. Unde era și de ce nu venise deja să o ia?

--Eliberează-mă în acest moment ori altfel, ăăă, altfel vai de tine.

Brațul îi fu lăsat, dar avea o vagă impresie că nu din cauza amenințării ei își primise provizoria eliberare. Un râset gol se stârnise în întunericul de nepătruns. S-ar fi dat mai în spate din calea străinulului, dar nu știa care era exact spatele. Era o oarbă cu ochii deschiși. Dar cu decizia că Violeta va avea o îndelungată prelegere de făcut lui Damian când îl va vedea, așa se și decise că nu va lăsa lipsa vederii să o facă vulnerabilă în fața străinului. Își încrucișă brațele la piept și își linse buzele uscate.

--Agitat. O să le placă să se joace cu tine. Asta dacă au chef. De multe ori nu au.

Resemnase străinul, vocea lui, un ecou prea propulsat în încăperea ce sugruma.

--Poveste. Ce poveste?

Reușise să nu-i tremure vocea, iar ăsta era un câștig în sine. Violeta avea nevoie de timp. Timp pentru Damian de a ajunge la ea. De a o scoate din locul ăsta oribil.

--Povestea de iubire? Povestea de la începuturi? Hmm, nu o știi, pui? Nu ți-a spus-o mama nici tata?

Își bătea joc de ea. O auzea nu numai în cuvinte ci în pronunția ușor mestecată e măsele, pe felul în care își arcuise vocea, ridicând tonul la ,,pui".

--Nu.

Deși în momentul ăla putea să vorbească de Romeo și Julieta, că Violeta tot ar fi negat. Avea nevoie de timp nu atât de mult de o poveste interesantă.

--Se face că în vremurile teribile de demult, teribile mai altcumva decât cele de acum, un mare Creator traversa universul. Aplecat de negura timpului, desaga prea ușoară și ochii goi, lniștea îi călca pe urme și pustiul îi era frate. Era singur, iar în Creator liniștea îl aplecase puțintel. Puțin nebun devenise Creatorul, sărind din galaxie în galaxie, veșnic căutând ceva și niciodată găsind.

Foșnete de lanțuri. Povestitorul se mișca spunând istorisirea, iar spre ușurarea Violtei era cât ai departe de ea.

--Într-un timp o cometă îl lovise. Drept în piept, lovitura fu luată din plin. Iar din această cauză căzu. Alunecase din ceruri, plonjase din adâncurile celeste în mări de lavă și pulbere. Oh, tu pui. Nu ai văzut vulcani mai frumosși mai roditori în lava curgândă de pr creștetele lor. Creatorul suflase odată, iar stăpânul tărâmului aflasede îndată că cineva îi călcase pe teritoriu. Creatorul era gheață celestă, pulbere de stele căzătoare, răcoarea și înghețul nopții le purta asemenea unor mantii. Dintre vulcani și mări adânci de lavă răsărise Creatoarea. Când s-au văzut furia li s-a încolăcit în ei, iar în încleștare de forțe se aruncară de îndată. Erau Creatori, iar ei sunt supremi, veșnici singuri stăpânitori peste lumile lor. S-au luptat veacuri întregi, fără ca vreunul să cedez, dar ca amândoi să slăbească în puteri. Căci amândoi voiau vulcanii și căldura lor doar pentru ei și numai pentru fiecare în parte. Însă ceva se ajunse în acest răstimp trecut, căci luptând s-au cunoscut și o obsesie vecină cu adorație se născuse, căci un timp ajunse pe axa veacurilor, iar tărâmul vulcanilor cunoștea din nou pace. În pace, creatorii și-au cuprins în pumni ceruri, iar din ei creaseră ființe cu aripi plesnitoare, luminoși cu stele în priviri, cunoscuți sub denumirea de îngeri. Dar aceștia crescuseră și zburaseră departe, departe căci nu puteau suporta de fel căldura și mocnirea lavei. În întristarae și în înimă frântă Creatorii și-au pus gurile peste unul dintre cei mai masivi vulcani și-au suflat. Dinlăuntru s-au zămislit, cei dintâi demoni, copii favoriți ce se îmbăiau în lavă și suflau flăcări, iar pentru un timp Creatorii au fost fericiți și iau numit cea mai mare creație a lor de până acum. Construiseră lumi întregi, dar copii lor erau lumina ochilor lor atotvăzători. Dar copii, ca toți copii, au crescut, s-au înmulțit și au devnit gălăgioși. Prea zgomotoși, se distrugeau unul pe altul, se luptau cu foc și bulgări de rocă până ce pielea le aluneca de pe oase. Creaorea se înfuriase, iar înr-un timp tăiase pe toți cei neascultători de la coapsa ei, iar ei rămăseseră fără osul ei. Pedepsiți în nesăbuința lor, doar cinci fuseseră cei ce scăpaseră să nu fie dezlegați de os.

--Deci la asta se referă lumea aici, când spune ,,de Os''? Că faci parte din familia la strămoșii cuiva dintre cei cinci?

Violeta nu se putuse abține să nu întrebe, în mare parte pentru că nu crezuse că povestea va fi chiar atât de lungă, iar puțin începuse să se plicisească.

--Pui, nu mă întrerupe. Dar, da. Așa, deci demonii au crescut pe lângă Părinții lor. În ceruri o desrupere avuse loc, căci Creatorul plecase să cutreiere galaxia să vadă ce avea loc, iar după un veac a revenit cu alte creaturi pe brațe. Creatoare îi strivise de cum îi văzuse, nu pe toți, însă. Din păcate. Aveau aripi sticlose, străvezii, piei sensibile și ceva străin în ei, repulsiv pentru Creatoare care nu îi putea privi de hidoși ce îi erau. Sirene ne numesc, când vor să fie mai formali și își adună destulă voință în ei cât să ne recunoască pentru ceea ce suntem. Creaturi noi, aduși din galaxii îndepărtate, demonii au prins la ei, iar luptele dintre frați au încetat, căci toți s-au adunat asupra sirenelor. Timpul trece, trece, iar Creatoare devine tristă. Vrea să plece, nu mai vrea viața de acum. Creatorul o roagă, nu pleca, nu pleca, uite ce am creat împreună, Ia-l sărută un ultim sărut, iar lacrimi se scurg pe pământul încins, o baltă se formează, iar din două răsuciri de degete omul e născut. Omul, ultima strigare în vid a unei iubiri ce a cucerit cosmosul. Creatorul a văzut ca omul, floare plăpândă o ultimă amintire a dragii sale, i-a făcut propria lume și l-a plantat acolo, departe de căldura cotropitoare a părinților săi, dar destul de aproape cât frații lor mai mari să poate ține un ochi peste ei. Apoi, Creatorul a plecat și el. S-a desprins de lume și a zburat mai departe, nemaivăzut.