Zeii din Infern

Lumina nopții

Sofia privi mâinile dibace ale scheletelor în reflecția oglinzii.
Doi scheleți lucrau la doar o aripă a ei curățând orice urmă de praf și cenușă ce s-ar fi putut ascunde sub numeroasele crestături ale aripilor ei.

Ceilalți doi scheleți termonaseră cu aripa dreaptă, o unseră cu alifi speciale, după ce o periaseră si culseră din ea tot felul de rămășițe de la indelungatul drum.

O spălau.
Ăsta era termenul pe care Decesus îl folosise când îi aduse în cameră. 

"Te vor ajuta să te cureți, să te speli".

Decesus era așezat pe marginea patului ei. Dacă o placă prinsă de tavan cu mai multe cordoane se poate numi pat. Nici măcar în pat nu se poate urca, iar Sofia nu se putea abține din a nu-l privi pe Decesus în oglindă cum se leagănă pe patul ce părea a fi o hintă gigantică, aripile lui comod așezate în jurul său.

--Nu e mai bine acum? Nu te simți mai revigorată acum?

--Aha.

Murmură când de fapt ceea ce voia să spună era

"De ce ești incă aici? Unde e Cassius?"

Scheletele apăsară foecare ventriculă și mușchi din aripi, într-atăt că se simțea obosită numai stând pe scaun.

--După ce vei fi curată vom face o trecere în Caaburo.

Sofia își trase șiragul de perle de la gât cât să poată pufăi.

--Caaburo?

Decesus dădu din cap, era zglobiu și vesele chipul îi era luminat. Arăta precum un bărbat de patruzeci de ani în floarea vărstei. Cizelat, binevoitor întruchiparea paternității insăși.

--Sălașul sacru, casa zeilor, unde doar mai marii noștri, cei de os își permit să pășească.

Sofia dădu din cap in semn afirmativ. Îi era atât de greu să pună intrebări. Să-i pese. Ce mai înseamnă realitatea? Ce e adevărat și ce e fals?

Odată mergea la școală și avea examene de care să se îngrijoreze, iar acum va păși împreună cu presupusul ei tată în cel mai important palat al Infernului.

Însă cumva, ceva în toată aventura ce inseamnă viața ei îi făcură simțurile să împietrească.
Se uită drept în oglindă. Vedea o față dată cu straturi și straturi de cărbune incăt să-i inchidă culoarea pielii și mai mult ( un semn de frumusețe aici), sprăncenele arcuite cu auriu și buzele pictate în ceea ce părea de la distanța să fie aur topit. Însă ochii erau cei care ieșeau în evidență. Intunecimea lor goală. Absență. Goi.

--Ce onoare.

Spuse într-un final oftând, dându-și umerii pe spate și privindu-și aripile negre-purpurii.

*

Cerul se întunecase de ceva timp. Cenușa înfierbântată de pe drum rămase singura dovadă a unei zi torențiale.

Violeta putea simți prin talpa subțiată fierbințeala blocurilor de piatră tocită.
Însă cel mai strălucitor și călduros era zâmbetul ei larg. Își lăsă capul pe spate prinzăndu-se, pentru echilibru, de mâmeca lui Damian, urmăi cu privirea înălțimea amețitoare a turnurilor ce spiralau spre un cer abisal.

--Mulțumesc pentru că m-ai adus aici, cu tine.

Șopti Sofia spre Damian care era în dreapta ei. O privi din colțul ochiului fără să răspundă. Își deschise aripile brusc lovind câțiva demoni așezați ca si ei în șir spre porțile Caaburolui.

--Ce faci?

Întrebă Violeta cu răsuflarea tăiată și ochii sclipitori. Sunetele de protest ale celor din jur o făceau doar să zâmbească mai larg.
Damian o prinse de braț.

--O scurtătură. Ține-te bine de mijlocul meu.

Violeta fu trasă în prinsoarea lui Damian. Îi încercui torsoul cu brațele având grijă să nu-i prindă aripile lui imense.

Fără preaviz, Damian bătu odată din aripi și se aruncă în aer. Gura Violetei  se uscă. Ea avea nevoie să alerge pași buni până să-și ia avânt și numai după aceea să poată prindă vântul sub aripi, iar Damian a reușit din doar o bătatie să fie în aer.

E aproape de necrezut cantitatea de forță musculară și exercițiu care îți trebuie peste o decolare în genul ăsta.
Violeta își afundă capul în pieptul lui Damian abținându-și un strigăt. Dacă ar scăpa-o, Violeta nu ar avea vreun fel de a se redresa și ar cădea fără să-și poată măcar încerca aripile pentru a se salva.

--E în regulă berea, te poți uita.

Violeta îsi ridică capul peste umărul său. Ochii i se măriră de surpriză. În saptele lui Damian se deschidea un șir imens de demoni aliniați în fața porților palatului.

Mulțimea de gardieni ce vâsleau aerul era atât de deasă încât abia puteai face o mișcare fără să te lovești în vreunul, iar toți gardienii ăștia îi lăsără să treacă fără vreun semn de opunere, ba chiar unii se și aplecară in semn de respect.

Violeta nu știa cine era Damian, dar oricine ar fi, are destulă putere cât să fie pe placul ei.

*

Der-Gagari își regretă decizia de a-l lua pe uroi de cum își dăduse cuvântul. Însă o promisiune făcută rămâne literă de lege.

Dacă un mercenar nu-și impune niște reguli ar ajunge să se destrame în haosul si teroarea din jur, iar cum o regulă e că cuvântul dat e cuvântul respectat, eh, așa se explică uroiul încărcat cu prea multă adrenalină si prea nerăbdator să-și folosească lama pe care demona i-o împrumutase.

--Dacă nu reușeși să stai locului te voi ajuta eu.

Cassian se opri din bătut din picioare. Amenințarea clară în ochii demonei chiar și sub acoperământul prelatei.
-Asta e un fel de autobus? Numai tras de schelete? Că dacă nu ar fi prelata asta ai zice că e o căruță, dar--

Cassian se opri brusc. Dintr-o dată preocupat să se aplece în față și să-și frece stomacul, acolo unde Der-Gagri ii dădu un cot sănătos.
Demonii din jur nici nu-i băgară în seamă, prea preocupați în propriile gânduri.

--N-am de unde știi. Nu am fost în lumea umană și cu siguranța nu aș compara Infernul cu jucăriile oamenilor.

Îi dădu răspunsul privindu-l schimonosindu-se de durere.

--Ohh.

Liniște.
Doar roțile căruței peste drumul nepavat și plin de cenușa care se ridica în urma lor, respirând-o făă voie.

--Știi de ce a trebuit să asteptăm atăt cât să luăm căruța asta?

Îl intrebă demon forțsndu-l să stea drept.
Cassian își trecu palma peste fruntea plină de broboane de sudoare.

--Pentru că nu e așa de cald.

Der-Gagri zâmbi tăios

--Folosește-ți simțurile de observație, uroi. Dovedește-te util măcar odată.

Cassian își mușcă buză privind in jur. Incercă să prindă vreun indiciu din drumul lor. Ceva, orice.

--Ziua e prea cald? Ahh, nu vrem să fim recunoscuți?

--Cine crezi că ne-ar urmări? Nici plătiți nu ne-ar urmari cineva. Nu suntem destul de importanți. Nu suntem de os.

Cassian rănji.

--Cineva are probleme cu insecuritatea.

Comentariul îi căștigă o palmă peste ceafă.

--Idiot. Nu se călătorește ziua pentru că cerul e plin de zgripțuroi și alte creaturi care te înșfacă și-ți scot carnea de pe oase mai repede decât ai apuca să strigi "ajutor". Auzi acolo, insecuritate. Zei!

Cassian își frecă capul mârăind.