Starea melancolică din inima mea nu vrea să fie alungată de nimic. Mă simt singură. Ma simt prea singură.
Cum poți crede că întreaga ta viață plină de prieteni, promisiuni, viziunea unui viitor, poate fi distrusă doar într-o nenorocită de secundă.
Si jur ca nu mă gândesc decât la cei care au plecat mult prea devreme de pe acest pământ. Și da, la naiba, am fost avertizata că e greu să faci parte din Blackband, e greu să supraviețuiești, e greu și greu. Însă bineinteles ca o Scarlet niciodată nu va renunța. Și asta îmi face numele mândru.
Însă durerea din piept pe care o simți atunci când vezi că acea persoană draga tie se stinge sub ochii tai și nu poți face nimic să îi alungi durerea...te macină. Și nu o zi, nu două, nu o săptămână și nici măcar o lună.
Pentru că au trecut 3 luni și totul s-a dus de râpă. Câte vieti mai trebuie pierdute? Câte inimi frânte?
Întâi a fost tatăl meu. Așa cum a fost, mi-a fost tată și a trebuit să supraviețuim cu el, iar eu și Erza am făcut față. Însă nu ne-am bucurat cand a murit, în niciun caz.
Apoi a urmat KJ. Un băiat copilăros, plin de viață și cu un curaj desăvârșit. Îmi e erou și așa va fi toată viața mea și nu îl voi uita absolut niciodată. Inima mea s-a spart în mii de bucăți.
Apoi a urmat Blake. A murit salvand-o pe Yasmin, căci în ciuda regulilor, l-au sfidat pe Erick și s-au iubit. Inima mea continuă să se franga.
Însă când Erza a plecat din viața mea, acele bucatele s-au sfarmat la rândul lor în alte bucatele.
Iar pe lângă aceștia, l-am pierdut și pe Erick. I-am pierdut pe toți.
— Am iubit-o, îmi mărturisește Erick, deschizandu-se pentru prima oară în viața lui în fața mea fara nicio bariera. Însă stiam amândoi că e gresit. Știam că nu va aduce nimic bun.
— O iubeai și când am început să am sentimente pentru tine? îl întreb pierdută, fiindu-mi frică de răspuns.
— Am încetat să o iubesc din ziua în care soarta ne-a despărțit. Când am făcut cea mai mare greșeală a vieții mele. Însă nu regret.
Il priveam. Nu îmi va spune mai mult, stiam asta. Însă mi-e de ajuns atât. Dacă vă simti să îmi zica, îmi va spune el într-o zi.
— De ce nu ati luptat unul pentru celălalt? De ce nu mi-ati spus?
— Întrebările tale se învârt sub același răspuns. Răspuns pe care prefer să îl țin ascuns. Răspuns ce m-a despărțit de sora ta. Răspund ce nu mă lasă să mă apropii nici de tine. Căci stiu ca te voi face doar să suferi și...Tu nu meriti asta, Karina.
Ochii mei vor să plângă, însă îmi mușc buza inferioară, vrând să fiu puternică în fața lui. Însă nu sunt. Mi-a cuprins bărbia și cu cealaltă mână îmi sterge tandru lacrimile.
— Nu plânge, blondo. Dacă soarta a vrut să fie așa, înseamnă că va fi mai bine așa.
— E doar vina mea, nu?
Erick pufnește într-un râs ironic, după care revine la mine.
— Nick nu e o persoană rea. Ci doar face tot ce ii sta in putință să supraviețuiască.
— Dar te-ar fi omorât! Esti fratele lui, la naiba! strig, însă degetul sau arătător mi se așează pe buze și mă reduce la tăcere.
— M-a chemat în acea seară. Însă l-am mintit ca ma duc. A vrut să mă protejeze. Nici prin cap nu mi-a trecut că va face asta. Însă sunt aici...datorită ție.
— Și acum? Ce se va întâmpla cu noi? Ce se va întâmpla cu tine? Ce se va întâmpla cu Blackband? Sau cu sora ta?
Erick răsuflă zgomotos și își retrage mâinile de pe obrazul și barbia mea; acum priveste cerul intr-o tăcere de 5 minute continuă.
— Eu mă voi ține de promisiune și voi pleca. O voi lua și pe Heidi după mine.
— Mă lași singură? întreb și stomacul meu se strânge dintr-odată.
— Daca plecam mai de mult timp, as fi putut evita asta. Erza și Blake poate trăiau și voi erați în siguranță.
— Nu e cazul să aruncăm cu vina, mormăi și îmi îndrept și eu privirea către cerul plin de stele.
Liniștea iar cade peste noi, însă nu mă deranjează; căci cu cât vorbeam mai mult, cu atât tristețea în mine se rascolea. Și senzația că ești pe cale să pierzi pe cineva e oribilă, te simti legat la mâini si chiar si la gura. Nu poti face nimic, nu ii poti spune nimic să îl ții lângă tine. Simti ca e sfârșitul, însă în inima ta știi că nu a fost niciun început. Iar acum...acum e prea târziu să mai începem ceva.
— Când pleci? mă trezesc din nou vorbind .
Acesta își îndreaptă scurt privirea spre mine, analizandu-mi expresia facială, după care revin la cerul plin de stele. Ezită câteva secunde până îmi răspunde:
— Chiar acum.
— De ce fugi? izbucnesc dintr-odată, iar Erick se încruntă, vazandu-ma că mă ridic în picioare brusc și tip către el. De ce nu stai aici și lupți? Dacă tu pleci, ce se va alege de noi? De ce nu stai aici și lupți pentru noi? Pentru mine...? De ce îmi mai dai speranțe dacă tot insinuezică nu va fi niciodata ceva posibil între noi doi?
— Karina...
— Nicio Karina! Am nevoie de tine, Erick. Mai ales acum.
— Nu îmi permit să te mai pun vreodată în pericol, Karina. Și cu asta am încheiat, spune rece și scurt și îl văd cum se ridică și el de pe treptele scării vilei Blackband.
Însă nu îl las sa plece. Il apuc de braț și revin in fața lui. Frunțile aproape ni se lipesc și ochii și buzele noastre sunt la câțiva centimetri depărtare.
— Spune-mi acum pentru totdeauna, dacă tot ai de gând să fugi. Nu ma vei mai vedea niciodată, așa că zi-mi, simti măcar cea mai mică chestiuta pentru mine? Sau totul a fost în capul meu?
Mâna sa calda imi revine din nou pe obraz si mi-l mângâie încet. Respir greu, însă încă îl privesc fix în ochi.
— Mi-ai întors viața cu susul în jos din prima zi în care te-am văzut în camera mea, iubito. Însă de data asta nu pot lupta pentru ce iubesc. Căci lupt pentru ca ce iubesc să fie în siguranță.
Iar după această frază am rămas singură.
A plecat.
Erick Hills a plecat și tot ce mi-a mai lăsat a fost o inima lovită de prea multe ori într-un singur an.
De data aceasta chiar l-am pierdut pe Erick Hills.
Și odată cu el, am pierdut și Blackband.