Blackband

†Capitolul 20†

La media: Khalid – Stay

20. „ Am nevoie de tine. ”

  Nu-mi pot opri lacrimile.

   Nu-mi pot opri gândurile că l-aș fi putut salva.

   Nu-mi pot opri teama.

   Nu-mi pot opri suspinele.

    Nu-mi pot opri mustrarea.

    Nu-mi pot opri vina.

    Iar lui...nu-i pot opri suferința.

     Sunt ghemuită la perete în timp ce Erick lovește și aruncă prin cameră toate lucrurile ce îi vin la mână. Are ochii roșii și maxilarul încordat. Tot am încercat să-l opresc, dar mă ignoră iar de cele mai multe ori mă împinge. Totul este o zarvă cât și în cap, și-n exteriorul său.

     Nu mă pot apropia de el când își dezlănțuiește furia...și suferința.

     Iar eu sunt încă în stare de șoc. Kj s-a dus. A murit pentru mine, pentru Blackband. M-am atașat de el numai din câteva întâlniri. Cum să nu mă doară inima?

   Nu-l voi uita niciodată. Pentru mine va rămâne un erou.

   Gândurile îmi sunt împrăștiate când Erick cade rezemat de perete în fund, cu mâinile în cap. Eu mă târăsc până la el și vreau să-i pun mâna pe umăr, dar mârâitul său mă îngrozește:

       — Ia mâna de pe mine.

       Mi-o retrag ca si arsă și nici nu știu ce să fac. Mi-e frică. De tot.

      — Și pleacă de aici.

     Nu-l ascult. Mă așez lângă el la o distanță de un metru și-mi îngrop fața în palme. El este agitat, tremură, se mișcă haotic și într-un final se ridică.

       — Pleacă, Karina! Te rog, pleacă.

     Dau negativ din cap. Și da, știu că mulți mi-au zis că sunt în pericol cu Erick, dar nu-l pot lăsa, m-am atașat de el foarte mult și eu știu, simt, că are nevoie de cineva lângă el.

        — Pleacă! urlă din nou, dar eu încă sunt ghemuită jos, cu palmele pe urechi, nesuportâmd să îl aud cum urlă.

         Aud dintr-odată ușa de la cabană că este trântită și când ridic privirea, Erick nu mai este în încăpere. Și înainte să mă duc după el, mă gândesc de două ori. Și de două ori mi-am zis să-i fiu alături. Nici nu știu de ce fac asta, dar așa simt, așa-mi dictează inima. Deși creierul îmi spune să stau țeapănă acolo unde stau. Dar cine mai ascultă de creier în ziua de azi?

       Mă îndrept spre el, vrând să se urce pe motor. Observ cum mâinile îi tremură exagerat și nici eu nu îndrăznesc să mă urc cu el. Mă așez în fața motorului și-l implor efectiv:

      — Nu pleci nicăieri în starea asta! țip către el, dar mă ignoră. Erick... te rog. Stai aici. Lovește, urlă, dar nu pleca în starea asta.

       — Dă-te din calea mea, mâraie o dată el și înghit în sec când mă țintuiește cu acea privire oribila care chiar inspiră pericol. Dă-te, din, calea, mea, mârâie încă o dată pe silabe și frica mi se instaureazã în tot corpul.

       Tresar când acesta se dă jos de pe motor dintr-o săritură și aproape țip când se îndreaptă spre mine.

        Mă apucă brutal de braț și mă trage din calea motorului.