Blackband

† Capitolul 25 †

        Nu-mi mai aduc aminte mai nimic. Mă ridic în fund și-mi îndrept brațul spre cap, când simt o durere puterincă în zona frunții. Privesc în jur complet dezorientată și nu recunonsc camera.

         Îmi aduc aminte vag că tocmai mă aflu în cel mai mare căcat posibil. Camera în care mă aflam era mică și se afla doar un singur pat pe care am stat inconștientă, Dumnezeu știe cât timp. Pereții erau goi și în culori melancolice, iar în cameră era rece și mirosea a vechi. Nu știam ce era de făcut, însă un lucru era cert: dacă El Nino a capturat-o, cei di Blackband au fost învinși, ori chiar sunt o adunătură de fraieri, ori El Nino e mult mai dotat decât ei. 

        Mă ridic în picioare, deși capul mi se învârtea și picioarele erau pe aproape să-mi cedeze. Tot ce-mi mai aduc aminte e că mi-a spus cine este și apoi am simțit dintr-odată un miros înțepător. În timp ce încercam să-mi revin în fire, ușa se deschide brusc și pe ea intră doi tipi înalți și bine făcuți. Ridic privirea către ei și deși îmi vine să mă opun, știu că nu am nicio șansă de a riposta, așa că trebuie să gândesc inteligent și calculat.

         - Șeful nostru te așteaptă. 

        Nu le spun nimic, ci doar îi privesc și atât. Unul dintre ei se poziționează în spatele meu, dar nu mă atinge, în timp ce celălalt îmi face semn spre ușă. Îl urmez fără alte întrebări și după ce trecem printr-un hol atât de întunecat și rece de parcă era desprins din filmele horror, ajungem la niște pe scări. După structură părea a fi un subsol. După ce urcăm scările, o lumină puternică mă face pentru câteva secunde să orbesc. Am intrat într-o casă...normală.  Cu un design mult mai interesant și mai viu decât ale celor din Blackband. Pe pereții înalți se aflau tablouri viu pictate, cu flori mari și atârnătoare ce dădeau un sentiment plăcut. Nu era nici foarte sofisticat, ci în limită, ceea mi se părea un lucru genial pentru un criminal și individ ca El Nino, dacă aceasta era casa lui. 

      Tipii mă conduc spre alte scări până ajungem la o altă cameră. Unul dintre indivizi bate la ușă și mormăie ceva într-o cască. După ce primește un răspuns, acesta îmi deschide ușa, însă nu intră. Înțeleg mesajul și intru fără să mai fac vreun alt gest. Pașii îmi erau mici și teama creștea cu fiecare pas, dar trebuie să fii tare. Arată-le celor din Blackband cine ești.

      Ridic privirea când aud ușa că se închide în urma mea, iar în fața mea se afla nimic altul decât un birou, iar pe scaunul biroului se afla un individ. Și bineînțeles că știu cine e. Avea picioarele ridicate pe birou, o mână îi era așezată pe suprafața acestuia și bătea cu degetele pe un anumit ritm, iar cealaltă mână era ocupată cu  un pix. Și sincer, mă așteptam să fie mai bătrân, însă nu-i dau mai mult de 25, și totuși, de ce toți nebunii ăștia sunt așa tineri? S-au plictisit de viață sau? 

     Și totuși nu-mi pot lua privirea de la el. Dacă Erick e frumos, el cum mai este? Părul îi este atât de bogat și atât de negru, încât sunt invidioasă pe el. Nu are tatuaje, nu are pierce-uri, este natural, oare chiar este acel El Nino fioros și de temut? Căci mi-e greu să cred asta în acest context, arată chiar inocent, poate. Inofensiv, dar știu că aparențele înșală. Tenul îi este alb și are chipul pătrățos, iar modul în care-mi zâmbea de parcă nu tocmai m-a luat captivă, îi descoperă două gropițe atât de simpatice încât mi-e greu că această persoană poate face vreun rău. Însă da, singurul lucru care-l dă de gol este privirea ceea nebună. Deși îmi zâmbește într-un mod calm, în același timp avea o urmă de răutate maximă.  

          - Îmi plac blondele, tresar ușor vizibil la vocea sa groasă și îmi cobor privirea spre biroul său, apoi la el. 

         -  Mie nu-mi plac bruneții, răspund calculat, încercând să par calmă și să nu-mi observe teama din voce.