C A P I T O L U L 25 -"ALL TYPES OF DISASTERS"
Râde. Dintre toate lucrurile pe care ar fi putut să le facă în acest moment în loc să răspundă la întrebare, Salvadore alege să râdă, vizibil mulțumit de întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Mâinile mi-au amorțit din cauza strânsorilor nemiloase și nici măcar nu pot să reacționez în vreun fel împotriva acestui lucru, pentru că sunt de-a dreptul înghețată în picioare. Ce e chiar și mai rău, probabil exact cum spera și cel care a cauzat toată această confruntare, Calistro pare că își pierde de tot cumpătul în timp ce râsul bărbatului din fața noastră se reduce la chicoteli discrete.
- Nici nu știu de ce mai ești surprins... era evident că nu ți-ar spune, rostește din nou când glasul îi revine la normal. După modul în care o ții în momentul ăsta, nici nu mă miră că am dreptate!
Să fiu sinceră, după cât de tensionată e situația în acest moment, nu mă aștept ca reptila să fie cumva influențată de remarca aruncată asupra sa pe un ton arogant. Chiar și așa, mă înșel, pentru că icnesc luată pe nepregătite când, aceleași brațe care mă rețin violent, mă și împing brusc în spatele său, direct în îmbrățișarea strânsă și de fier a fratelui meu. Îmi recapăt cu greu echilibrul și mă sprijin de pieptul lui Tomas, ridicându-mi privirea spre scena din față cu o ezitare evidentă. Nu trebuie să fii un geniu ca să știi cât de rău risc să mi-o iau...
Gestul de a mă camufla iarăși de privirea sa pare să îl intrige pe Salvadore, pentru că o sprânceană i se înalță lent și ochii săi se întorc pentru o fracțiune de secundă înapoi pe ai mei. Înghit în sec și îmi simt degetele strângându-se în pumni, abținându-mă de la a mă întoarce din nou în fața sa doar când umerii îmi sunt cuprinși de palmele calde ale fratelui meu.
- O să spun asta numai o dată, așa că ai face bine să înțelegi de prima oară. Pleacă acum, sau nu o să mă mai gândesc de două ori înainte să mă asigur că părăsești locul ăsta într-un sac pentru cadavre, Calistro rostește cu un mârâit prelung și corpul mi se încordează în fața amenințării evidente.
Totuși, chiar dacă ar fi aleasă calea pașnică și toți am părăsi încăperea cu pulsul încă activ, eu tot nu aș fi scutită de o catastrofă. Din moment ce nu mai pare interesat de un răspuns din partea lui Salvadore, mai rămâne o singură persoană care să poată oferi unul. Și nu m-am mai simțit niciodată mai ghinionistă decât o fac acum...
- Nu știu ce să spun, Antonio. E clar că nu aș vrea să ratez ce conversație prevăd că va urma, șarpele răspunde cu aceeași alură superioară și sângele îmi fierbe în vene.
Cu fiecare secundă care trece, situația doar continuă să devină mai sumbră pentru mine! Ar fi imposibil să nu fiu conștientă de asta. Chiar și scoțându-l pe Calistro din ecuație, tot am pe cap cel puțin doi bărbați la fel de afectați de vestea ce mă transformă într-o trădătoare aparentă. Dante nu este cu nimic mai puțin încordat decât vărul său în timp ce nu îndrăznește nici să clipească în fața inamicului de la doar câțiva metri distanță și, Tomas nu reprezintă o excepție, pentru că nu cred că m-a mai ținut vreodată cu atâta brutalitate.
- În plus, rămâne întrebarea de aur, Salvadore își încrucișează brațele la piept cu un rânjet și deja știu că nu îmi va plăcea ce urmează. Ce faci dacă Emily vrea să vină cu mine?
- Bastardo, înjurătura răsună aspră din partea mafiotului a cărui spate îmi blochează vederea și ce se întâmplă în următoarele momente duce totul la un nou nivel de pericol.
Într-o singură clipă, Calistro sustrage cu doar câteva mișcări arma din suportul unuia dintre oamenii săi, îndreptând-o spre bărbatul care nu întârzie să îi copie gestul, înarmându-se la rândul său cu aceeași determinare de neclintit. Soldații reptilei îi urmează alături de oamenii lui Salvadore și în scurt timp mă trezesc înconjurată de persoane care nu fac altceva decât să îndrepte arme unul spre celălalt.
Trecând la a mă reține cu o singură mână, Tomas și-o folosește pe cea eliberată pentru a face același lucru ca restul mafioților din încăpere și nu mai e nevoie de motive să-mi justific modul în care ochii mi se fac mari la vederea obiectului mortal din mâna sa. Obiect pe care știu că nu ar ezita să îl folosească. Nu sunt sigură cum de se întâmplă mereu asta, dar în ultima vreme mă trezesc doar în mijlocul a astfel de momente. Respirația îmi devine treptat sacadată și încerc cu o mișcare slăbită să mă desprind din strânsoarea lui Tomas, fără să am și succes însă.
- Oh, haide acum, Salvadore izbucnește iar în râs și fiori mă cutremură din cap până în picioare. Nu o să tragi... nu o să apeși trăgaciul ăla câtă vreme nu îți dau cu adevărat un motiv bun să o faci și amândoi știm asta.
- Ar trebui să pleci acum, Matteo. Cursa s-a terminat și știi și singur de ce ar fi mai bine să nu îți mai arăți fața nici la petrecerea de diseară, Dante alege să intervină și nu pot să nu mă simt recunoscătoare când atenția lui Salvadore pendulează pentru câteva secunde între cei doi veri. Doar pleacă, fără alte scamatorii și fără alte jocuri...
Și aproape uitasem și de asta. Afurisita aia de petrecere. Petrecerea unde toți mafioții învinși își vor îneca gustul amar al eșecului în alcool în timp ce partea câștigătoare, reprezentată de Calistro și întreaga sa gașcă, vor profita de ocazie pentru a-și reînnoi legăturile și afacerile cu restul Europei și nu numai. Însă, chiar dacă știam asta, nu pot digera gândul că și Salvadore ar putea fi prezent acolo... abia am reușit să mă împac cu ideea că nu pot să îl strâng pur și simplu de gât deci, mai multe dezvăluiri de acest gen nu mă întâmpină prea plăcut.
- Și de ce aș face-o? Sunt mai mult decât îndreptățit să fac o mică oprire pe acolo dacă voi vrea. Totodată, noi am fost dintotdeauna în competiție, nu, Antonio? De ce să ratez o șansă nouă de la a mă întâlni cu draga de Emily, aici de-
- Asta nu e despre Emily, Calistro rostește scurt și hotărât, copleșindu-mi întregul corp cu un val aspru de fierbințeală. Nu doar tu și cu mine, însă toți din camera aceasta știu că alta este problema ta... alta și mai ales faptul că nu poți să accepți că am avut dreptate să fac ce am făcut.
Într-un final, roata se întoarce și reptila este cea care obține o reacție surprinzătoare din partea celui spre care încă are revolverul îndreptat. Ochii lui Salvadore se îngustează brusc și trupul i se încordează instantaneu în timp ce degetele par să îi tremure de dorință pentru a apăsa trăgaciul. Înghit în sec și bătăile propriei inimi mă surzesc acum de-a binelea, laolaltă cu teama că, Calistro ar putea fi atât de nesăbuit încât să arunce asupra rivalului său o provocare ce ar putea da naștere în doar o clipă la o adevărată catastrofă.
Inspir adânc și, în mod norocos, reușesc să mă dezlipesc de lângă fratele meu de această dată, profitând de modul în care și calmul său pare să fi fost cumva tulburat de scena din fața noastră. Execut un pas șovăielnic mai aproape de dezastru, însă aleg în mod înțelept să rămân în continuare camuflată de zidul creat de trupurile lui Dante și Calistro în timp ce trag cu ochiul către evenimentele ce urmează.
- Crede-mă, nu ai vrea să avem o repetare a ce s-a întâmplat atunci, nu? o altă întrebare răsună plină de o nevoie evidentă de a pune paie pe foc și să îmi țin respirația devine cea mai ușoară alegere în timp ce privesc cu ochi largi de șoc către spatele rigid al mafiotului ce îmi joacă rol de scut.
Nici nu mai știu dacă ar trebui să fiu cumva afectată de cât de mult mă bulversează fiecare propoziție care li se desprinde de pe buze. Am bănuit deja că trebuie să existe vreun fel de conflict mai vechi între Calistro și Salvadore, dat fiind și faptul că cel din urmă a apelat la tatăl meu pentru a-și rezolva treburile murdare, știind că era o persoană de încredere pentru reptilă. Chiar și așa, ceva îmi spune că lucrurile sunt mult mai complicate decât lasă să se vadă la suprafață... Trebuie să fie ceva mai mult decât episodul cu asasinarea pusă la cale de Salvadore și trădarea tatălui meu. Ceva mult mai mult.
Fac un alt pas micuț și ochii mei fac contact cu cealaltă pereche de verde rar și limpede. Înlemnesc și aproape că sunt tentată să mă dau înapoi când întreaga sa atenție este îndreptată acum asupra mea. O sprânceană i se înalță lent spre mine și un zâmbet fantomatic și nepotrivit pentru tensiunea din jur îi curbează buzele, făcându-le pe ale mele să se adune într-o linie tremurândă.
- Ai dreptate. Nu e nici momentul și nici locul să ne purtăm războaiele personale... dar, ai cuvântul meu, Antonio și poți fi sigur de asta: Nu se termină aici.
Chiar dacă nu mie a părut să fie adresată ultima propoziție, irisurii aceia au refuzat să se îndepărteze de pe mine cu orice preț. Îl urmăresc înghețată în picioare cum își coboară lent brațul cu arma pe lângă corp, făcându-le semn oamenilor săi să facă la fel. Totuși, privirea i se mută iar de la mine la Calistro și viceversa și ce voia să spună devine limpede: nici între mine și el nu se termină aici.
Brațele i se înalță ca o ultimă dovadă de predare și îndepărtare în pace și Salvadore execută o piruetă rapidă pe călcâie înainte de a murmura ceva inaudibil și a părăsi boxa fără să mai provoace alte dezastre. Oricât de nebunesc ar suna asta, tălpile mă ard din instinct să îl urmăresc. Acesta este tipul care mi-a băgat familia într-o astfel de nebunie, pentru numele lui Dumnezeu! Tot el m-a și făcut să cred că ar putea ști unde este tatăl meu în acest moment... să îl las să plece pur și simplu, iese complet din ecuație, în ciuda a orice plan ar avea reptila și tot grupul său!
Totuși, orice intenție personală îmi devine nulă din prima clipă în care Salvadore și oamenii săi dispar din raza vizuală. Brusc și luându-mă total pe nepregătite, icnesc speriată când îmi simt umerii cuprinși de două strângeri dure, împingându-mă în spate și trântindu-mă pe scaunul pe care încercasem să îl evit mai devreme, când fugeam de Tomas și am nimerit fix în boxa greșită. Scâncesc la contactul cu spătarul tare, însă nu se termină aici, pentru că sunt prinsă imediat la loc în același mod și corpul îmi este zgâlțâit nemilos.
- Ce dracu ai făcut?! vocea îi este însoțită de un mârâit amenințător în dreptul urechii mele și înghit în sec fără să îndrăznesc să îmi deschid cumva ochii. Am spus: ce dracu ai făcut?!
De parcă era evident că și asta trebuia să urmeze, suspin slăbită când gâtul îmi este prins într-o strângere rapidă, obligându-mi capul să rămână suspendat în aer în timp ce umerii îmi amorțesc de la ce au îndurat mai devreme și greutatea propriul corp ce mă trage în jos reprezintă principala sursă de durere pentru gâtul meu, reținut în strângerea aceasta pedepsitoare.
- Dă-i drumul! recunosc vocea furioasă a propriului frate și în următorul moment aterizez înapoi pe scaun, cu părul blocându-mi fața ca o cortină în timp ce zgomote de lovituri de pumni promit un deznodământ mai pesimist chiar decât cel cu mine strânsă de gât.
Mă ridic repede în picioare cu tot echilibrul de care mai sunt capabilă, înlăturându-mi părul din ochi și căutând în încăpere imaginea celor doi bărbați preocupați să se pocnească reciproc și fără milă. Din fericire, Dante intervine în mai puțin de o secundă, reușind să îmi rețină fratele imobilizat în timp ce Calistro îi aruncă priviri criminale de la câțiva pași distanță. Spre norocul meu și poate al tuturor, niciunul dintre soldații din jur nu a intervenit în vreun fel, toți alegând fără să fie nevoie să li se spună să își pună la loc armele în suport și să nu reacționeze la gestul necugetat al fratelui meu, orbit de nevoia de a-și proteja sora.
- Ești bine?
Tresar la auzul întrebării lui Dante, însă îmi revin rapid, încuviințând serioasă din cap și încrucișându-mi brațele în jurul propriului trup. Abia acum realizez cât de tare a putut cu adevărat să mă sperie momentul de mai devreme. Poate că nu a fost prima oară când Calistro și-a pierdut cumpătul cu mine și s-a decis să folosească forța brută, dar nu îmi amintesc să îl mai fi văzut vreodată atât de incontrolabil și dezlănțuit. Ideea că toate vorbele și insinuările aruncate de Salvadore la adresa mea ar putea fi cauzat asta mă îngrozește fără alte explicații...
Tomas este într-un final eliberat de Dante și înjură printre dinți în timp ce își freacă blând maxilarul inferior și înșiră blesteme la adresa celui care l-a lovit. La doar câțiva metri distanță, Calistro își trece agitat o mână prin păr, mormăind Dumnezeu știe ce pentru propria persoană în timp ce traversează camera cu pași rapizi și hotărâți. Realizez că a avut arma în mână în tot acest timp doar când i-o întinde unuia dintre oamenii săi, în mod surprinzător, tot evitând să mă privească chiar și după ce liniștea se așterne apăsătoare în întreaga încăpere.
- Ce dracu s-a întâmplat aici?! L-am văzut pe Salvadore ieșind din boxă cu doar câteva secunde în urmă deci, ce naiba s-a întâmplat?! Raul își face apariția cu o expresie vizibil panicată și îmi feresc privirea înainte ca întrebările sale să mi se adreseze involuntar mie.
În schimb, aleg pur și simplu să mă așez pe scaunul pe care am fost trântită atât de vehement cu nu foarte mult timp în urmă, sprijinindu-mi coatele pe genunchi și fața în palme. Un răsufllat prelung îmi părăsește plămânii zgomotos și îmi fac curajul să privesc din nou în jur doar când nu îmi mai simt capul țiuind fără pauză. Fără să scoată un cuvânt, Tomas revine la a sta în apropierea scaunului meu și sunt recunoscătoare tăcerii care o manifestă acum față de mine. Chiar nu vreau ca el să fie cel care să pornească interogatoriul ce știu fără îndoială că urmează...
- Emily, Dante rostește pe un ton calm, în ciuda a cât de evident e că se străduiește din plin să nu își piardă și el cumpătul după câte s-au întâmplat. Ai ceva să ne spui?
Mă simt exact ca un criminal pregătit să mărturisească totul judecătorului după ce s-a împăcat cu ideea că nu va putea scăpa sub nicio formă de pedeapsă. Ceea ce e ridicol, pentru că dintre toate persoanele din încăpere, eu sunt cea care se potrivește cel mai puțin tiparului unui infractor! Chiar și așa, îmi dreg ușor glasul și îmi cobor privirea de tot în pământ, începând să povestesc inexpresivă toate detaliile interacțiunilor mele cu Salvadore, alegând însă în mod intenționat să nu menționez că mi-a fost practic, promis de două ori că m-ar putea duce la tata. Poate că e greșit, dar vreau să cred că măcar asta din toate tâmpeniile care mi-au fost servite, nu a fost o minciună... Chiar nu pot să îmi arunc toate speranțele la gunoi dintr-o singură lovitură.
- Nu mi-ai spus. Nu mi-ai spus nici măcar mie, cuvintele lui Tomas răsună din plin rănite și nu pot decât să clatin din cap în semn că are dreptate, incapabilă de mai mult.
Îmi umezesc buzele cu o mișcare rapidă a limbii și mă încumet după zeci de secunde de dat înapoi, să îmi ridic privirea spre persoana care urmărește întreaga acțiune de la surprinzător de mulți de pași distanță. E ca și cum nu ar mai avea încredere în el să se apropie de mine în acest moment. Și știu sigur că nu mă înșel, pentru că în clipa în care ochii ni se intersectează, mă cutremur la interior în fața întregului val de ură și dispreț cu care mă fixează. Dacă privirile ar putea ucide, acum m-aș afla cu tot cu scaunul pe care stau la zece metri sub pământ...
- Drace! Deci, aveam dreptate! Chiar avem un spion, Raul înjură zgomotos, mai întâi în engleză și apoi în italiană, probabil neajungându-i cuvintele vulgare și blestemele dintr-o singură limbă. Ar putea fi Romeo? Adică după ce s-a întâmplat la Paris cu Emily și clubul... nu?
Dante răsuflă scurt și îl urmăresc impasibilă cum își încrucișează brațele la piept și ochii i se îndreaptă asupra persoanei pe care eu evit acum să o mai privesc.
- Nu cred că e Romeo, rostește scurt, parcă cerând și aprobarea celui care se adresează. Nu a vorbit niciodată cu Emily și nici nu a petrecut vreodată timp la vila din Paris ca să putem suspecta că el e informatorul. Într-adevăr, doar cineva din interior ar fi putut ști toate orele la care Emily părăsea vila și locurile unde se îndrepta, însă nu putem să îl scoatem de tot din ecuație nici pe Angelotti...
Nu știu dacă Dante spera cumva la vreun răspuns de orice fel la afirmațiile sale, însă oricum nu pare să conteze, pentru că nu aud niciun sunet din partea reptilei în timp ce tăcerea își face din nou loc între noi. Cumva, mă simt furioasă. Capul îmi vâjâie de stres și mușchii mi-au amorțit de la cât de țeapănă continui să stau, însă toată această mânie este, până la urmă, îndreptată către propria persoană. Știu că am făcut o alegere bună când nu am cedat promisiunii înșelătoare din scrisoare și nu m-am întâlnit cu Salvadore la Paris, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că i-am făcut jocul în tot acest timp.
Am crezut că dacă aleg să nu spun nimănui, nu voi ține nici partea altcuiva în afară de a mea... totul doar ca să descopăr că de fapt, am fost mereu doar o marionetă supusă tensiunii de a nu avea niciun control asupra hotărârilor luate, pentru că oricum m-ar fi adus în același loc. Adică unde sunt acum: inamicul tuturor și aliatul nimănui.
- Ce facem acum? Raul expiră prelung și cu un aer extenuat, sprijinindu-se de peretele din apropierea ieșirii în timp ce speră, probabil, ca altcineva să se gândească la o soluție pentru toată nebunia asta.
- Cheamă-l pe Mariano, acel glas spune cu un calm și o hotărâre șocante și mă trezesc privindu-l iar fără ocolișuri, în pofida faptului că ochii săi numai la mine nu se uită. Spune-i să ia un grup de soldați cu el și să o ducă pe Emily înapoi la hotel. Vreau oameni la fiecare lift al etajului și ușa suitei ei să nu fie deschisă până nu zic eu contrariul...
În oricare altă zi, auzul acestor cuvinte mi-ar fi cauzat o criză de nervi în toată regula. Parcă era vorba că acum suntem mai mult decât niște momeli sechestrate în toată nebunia aceasta...
- Parcă nu mai eram prizonieri, Tomas pare că mi-a citit gândurile și mârâie scurt, încruntându-se în direcția reptilei cu o enervare justă.
Însă, aș fi preferat să își țină gura. De parcă acuzația de nedreptate din vocea fratelui meu ar fi atins un punct sensibil, Calistro se răsucește cu fața spre el fără să schițeze vreo emoție pe chipul acela fără cusur. Încet, o sprânceană i se arcuiește ca o întrebare nerostită și în următorul moment ochii îi coboară asupra mea. Nu sunt luată pe nepregătite, pentru că mă așteptam la asta. În loc să mă las în vreun fel afectată de noua răsturnare de situație, clipesc o dată alene și aleg să îl privesc în același mod care pe el îl caracterizează atât de mult... rece, lipsit de viață și gol.
Asta reușește cumva să îl surprindă, pentru că ochii i se îngustează intrigați spre mine, dându-mi de înțeles că are de gând să trateze și cel mai mic gest din partea mea cu exagerată precauție. Gura strânsă într-o strâmbătură mânioasă i se deschide cu intenția de a vorbi și știu ce vrea să spună înainte ca măcar primul sunet să îmi izbească timpanele.
- Ce? Tu mai poți avea încredere în ea?
***
E întuneric. Doar întuneric și liniște, făcându-mă să mă întreb cum de am ajuns aici și unde este de fapt acest aici. Cumva, sunt așezată în șezut pe o suprafață tare, dar în afară de conturul propriului corp, nu pot distinge nimic altceva în obscuritatea din jur. Încerc să mă ridic, dar realizez imediat că nu îmi pot mișca nimic altceva în afară de cap. Într-un fel, nu pot decât să privesc. Dar la ce? Nu e nimic aici!
Parcă intenționând să mă contrazică, sunetul unei împușcături răsună asurzitor și icnesc în timp ce îmi răsucesc privirea spre locul de unde s-a auzit în mai puțin de o secundă. Și totuși, cred că aș fi preferat să nu o fac. Expresia îi este goală, corpul rigid și neclintit și ochii aceia albaștri și lipsiți de compasiune mă fixează suficient de intens încât să îmi precipite respirația aproape automat. Nu se mișcă și nu spune nimic și nici măcar nu clipește, pentru numele lui Dumnezeu! Dau din nou să mă ridic în picioare, însă întâmpin același eșec nemilos. Neavând altă opțiune, decid să îmi folosesc vocea pentru a reacționa în vreun fel, dar nu mai am ocazia, pentru că amuțesc brusc când o altă împușcătură răsună din direcția opusă.
La fel de repede ca prima oară, îmi întorc capul spre sursa acesteia. Însă, spre deosebire de clipa când i-am întâlnit privirea crudă a lui Calistro, momentul în care ochii mei fac contact cu cei de acel verde rar reprezintă de departe un episod și mai șocant. La fel ca și în cazul celui dintâi totuși, chipul îi este dominat de seriozitatea și mă fixează cu o mină dură în timp ce ochii mi se lărgesc sub tensiunea din privirile amândurora.
Amândoi par să fie la distanțe egale de mine în acest univers al întunericului total și nu pot să nu observ cât de ciudat mă simt privind de la unul la celălalt. Sunt atât de asemănători și totuși, atât de diferiți... Deja m-am obișnuit cu modul lui Calistro de a băga spaima în mine cu o singură privire încruntată, însă să îl acum, la câțiva metri depărtare, urmărindu-mă de parcă m-ar putea ucide doar uitându-se la mine îmi conferă aceeași senzație intensă de neliniște ca cea din partea lui Salvadore, pe care deși l-am văzut doar o dată clar și de aproape, și-a câștigat fără probleme un loc pe lista persoanelor care mă îngrozesc indubitabil.
Clipesc brusc și situația ia o întorsătură șocantă. De nicăieri, în mâinile amândurora se află acum câte un revolver, orientat din fericire cu țeava spre podea în timp ce niciunul nu și-a luat ochii de pe mine. Înghit în sec și înainte să mă gândesc de două ori sau să îmi pice fisa, clipesc iar, rămânând fără aer când acest simplu gest aduce o nouă schimbare la scena din fața mea. Privirile nu le mai sunt asupra persoanei mele, dar nu ăsta e motivul pentru care panica continuă să mă cuprindă pas cu pas ci... armele. Mâinile în care țin armele sunt acum ridicate și pregătite să apese trăgaciul, totul în timp ce ținta fiecăruia este celălalt.
Impulsionată de teroare, încerc din nou să mă mișc în toate modurile posibile și să strig, realizând tot în acest moment că nu doar că sunt imobilizată în mod anormal, dar și vocea mi-a dispărut fără urmă. Îmi strâng ochii închiși și îmi scutur capul agitată, încercând să-mi împing orice grijă și senzație de neliniște din minte. Nu vreau să fiu martoră la așa ceva! Pentru numele lui Dumnezeu, cum să fiu prezentă la o astfel de vărsare de sânge? Nici măcar nu vreau să mă gândesc, nici pentru o clipă, la cine ar putea ieși învingător din asta... sau la cine aș vrea să o facă.
Și totuși, nu e nevoie. Când ochii mi se redeschid la loc de parcă abia acum am realizat un adevăr crud, noua priveliște decide să îmi demonstreze că nu m-am înșelat cu presupunerile. Dacă la început nu erau înarmați, apoi da și într-un final au avut armele îndreptate unul asupra celuilalt, ce s-a schimbat acum nu ar mai trebui să mă șocheze în vreun fel... Inspir, ezitând o gură mică de aer și îmi forțez capul să se ridice pentru a privi fără alte ezitări imaginea nemiloasă din fața mea.
Ambele. Ambele revolvere au acum ca țintă aceeași persoană.
Îmi simt corpul tremurând cu un scâncet inaudibil și ochii umplându-mi-se de lacrimi în timp ce mi-i plimb de la unul la celălalt cu o panică inegalabilă. Acesta este apogeul disperării mele. Momentul acela în care încerc să mă decid pe care să îl implor pentru îndurare în timp ce sper ca asta să ducă cumva, și la oprirea celuilalt din a-și descărca gloanțele în mine. Dar nu pot. Nu pot să mă decid. Nimic nu reușește să îmi calmeze mintea blocată de frică și să aleg între cei doi este pur și simplu imposibil. Amândoi sunt la fel! Amândoi au aceeași intenție de a apăsa trăgaciul și de a-mi curma în orice clipă viața... are măcar rost să mă mai torturez singură?
Se pare că nu, pentru că mă opresc din orice agitație și plâns de îndată ce sentimentul de resemnare mi se instalează în gânduri. Răsuflu prelung și îmi clatin capul într-o parte în timp ce mă mai rezum o ultimă oară să îi analizez pe rând. Nimic nu s-a schimbat din modul în care mă privește fiecare și asta nici nu mai reușește să mă afecteze în vreun fel. Cumva, am reușit să mă împac cu o idee care doar acum câteva momente mă conducea spre nebunie în mai puțin de zece secunde... Ca și cum am știut dintotdeauna că la asta se va ajunge.
Îmi mușc buza inferioară și îmi las pleoapele să alunece în jos doar jumătate din distanța care le închide complet. Încă trag cu ochiul printre gene la cei doi și privirea mi se blochează pe armele din mâinile lor în timp ce mă încumet să termin o dată cu asta. Este evident ce se va întâmpla când îmi voi închide de tot ochii. Inspir șovăielnic și decid să îmi accept soarta. Ochii mi se închid total și următorul moment aduce zgomotul asurzitor al descărcării unei arme.
Însă nu doar o armă. Aud două, două împușcături succedate de o durere care desprinde un țipăt panicat de pe buzele mele.
Propria voce asurzitoare îmi redeschide ochii de nicăieri și tresar, inconștientă pe moment de patul pe care mă aflu sau de liniștea din camera care nu îmi este întru totul necunoscută. Îmi lipesc o palmă de piept pentru a-mi calma respirația și bătăile nebune ale inimii și tot acum realizez și că sunt îmbrăcată în capotul de baie cu emblema hotelului.
- Drace, murmur cu glasul răgușit și spatele mi se lipește înapoi de saltea cu o slăbiciune imposibil de ignorat.
A fost doar un coșmar. Doar un coșmar al dracului de veritabil și incredibil de îngrozitor. Îmi strâng ochii închiși și îmi ascund fața, fără îndoială palidă, în palme în timp ce mă rotesc pe o parte și îmi camuflez pe jumătate fața în pernă. E întuneric în jur și nici nu mă miră, dat fiind faptul că am reușit să adorm după dușul făcut fără să mă mai obosesc să aprind o lumină sau orice altceva. Dar chiar nu mă pot învinovăți, pentru că evenimentele petrecute de-a lungul zilei mi-au obligat mintea să ia o pauză, una binemeritată de altfel. Este seară acum și pot ghici și fără să verific ora că trebuie să fie în jur de zece seara sau chiar trecut de atât.
Începe să îmi fie insuportabil de cald și nu ezit înainte de a mă ridica din pat cu o înjurătură mormăită și a aprinde lumina din dormitor. Nu am dormit mai mult de câteva ore, dar mă simt de parcă m-am trezit după o comă care a durat ani de zile... totul doar din vina acelui coșmar care și-a lăsat adânc amprenta asupra mea, nu doar mintal, însă și fizic, dacă te gândești că mâinile încă îmi tremură neîncetat. În ultima vreme am doar vise ciudate. Totuși, din fericire, puține au aceeași intensitate și final ca cel de acum... însă asta nu mă liniștește în niciun fel, pentru că nu schimbă cu nimic concluzia la care am ajuns de una singură. Am început să am astfel de coșmaruri din acea noapte. Din acea noapte în care eu și reptila am împărțit un pat, pentru numele lui Dumnezeu!
Nu știu de ce se întâmplă așa ceva, dar m-a marcat întâmplarea aceea și nu știu ce aș putea să fac să scap de efectele ei neplăcute. Să îl sufoc pe Calistro cu o pernă s-ar putea să fie o soluție, însă...
Trec pragul către living și mă trântesc pe canapea în fața televizorului, fără iau în considerarea și ideea de a-l porni. Aleg liniștea în defavoarea tehnologiei. Mă fac cât mai comodă și îmi ridic picioarele lângă mine, ascultând tăcută cum mi se liniștesc bătăile inimii și respirația îmi revine la normal. Știu că petrecerea trebuie să fie în toi jos. Dat fiind faptul că ne aflăm aproape de Roma, într-un hotel cazino ca să fiu mai exactă, ce ar mai potrivit pentru o petrecere plină de mafioți decât să le oferi băuturi fine și metode de a se avânta mai mult în desfrânare și jocuri de noroc? Nimeni nu mi-a mai făcut o vizită de când am părăsit arena și am fost adusă de Mariano fix până în interiorul suitei, dar știu sigur că am cel puțin două matahale de gărzi sprijinindu-mi ușa chiar în acest moment. Nu mă rănește ideea că Tomas încă nu se simte pregătit să îmi vorbească, pentru că într-un fel îl înțeleg. Dacă aduni toate dățile în care fie mi-a ascuns ceva, fie m-a mințit în vreun fel, nu echivalează nici măcar cu jumătate din vina pe care o port eu.
Bătăi ritmice răsună din direcția intrării și îmi ridic capul de pe canapea cu o privire suspicioasă. Dacă ăștia sunt oamenii lui Calistro, nu văd ce naiba se petrece de s-au gândit să îmi mai strice cheful în toate modurile posibile acum. Îmi lipesc tălpile goale de podea și pornesc în direcția ușii fără să îmi pese că nu port nimic altceva decât capotul pufos și alb al hotelului. Enervarea îmi diminuează jena și oricum nu văd care ar fi rostul să îmi pese de ce impresie le-aș lăsa unor astfel de oameni. Deschid ușa fără ezitări și clipesc uimită când ochii ni se întâlnesc brusc și uit de intenția de a-mi vărsa nervii pe cel care mă deranjează.
- Hei, spune cu un zâmbet mic și așteaptă răbdător o reacție care întârzie să apară din partea mea.
- Da, bună, mormăi jenată, făcându-i loc lui Leo să intre când în sfârșit realizez că îi blochez calea, totul în timp ce hainele lipsesc cu desăvârșire de pe mine.
Închid ușa silențios în spatele său după ce intră și mă străduiesc să nu arunc și vreo privire furioasă celor doi mafioți care îmi păzesc ușa. Leo se îndreaptă direct în living fără să aibă nevoie de invitație și mă privește relaxat din dreptul canapelei în timp ce mă apropii de el cu o expresie ușor confuză.
- Cum se mai simte bunicul tău? întreb înainte să mă gândesc de două ori, realizând abia acum că, calmul său ar trebui să fie un semn bun în legătură cu informațiile pe care aștept să le primesc.
Când l-am întrebat înainte de a pleca din reședința din Sicilia de ce nu vine cu noi, mi-a spus pur și simplu că bunicul său nu se simte prea bine și că va rămâne în urmă pentru puțin timp. Dat fiind faptul că, Carlo este singurul membru în viață al familiei de care mai este foarte apropiat, se înțelege că am avut motive întemeiate să mă îngrijorez atât pentru Leo, cât și pentru bătrânul prietenos cu care nu am mai avut de ceva timp ocazia să port vreo conversație... mai ales că la început doar cu el preferam să vorbesc, luând în considerare relațiile în care eram cu restul mafioților de acolo. Mama lui Leo a murit din cauza unei boli incurabile când era doar un copil și ei bine, cu tatăl am aflat deja ce s-a întâmplat, însemnând că zâmbetul relaxat care îmi curbează acum buzele este unul sincer. Mă bucur că măcar cineva are parte de vești bune pe aici.
- E mai bine, îmi confirmă bănuielile și încuviințează cu o urmă de zâmbet ce îmi sporește și mai mult starea surprinzătoare de bine. Îți mulțumește pentru grijă și se așteaptă la o vizită cât mai curând din partea ta, așa cum i-ai promis, adaugă și aprob din cap cu un chicotit vesel.
- Promit să mă țin de cuvânt, rânjesc și mă așez pe canapea, așteptând momentul în care îmi va copia gestul.
Și totuși, când trec cel puțin zece secunde în care să nu o facă, îmi înalț capul spre el confuză și ridic din sprâncene, cerând un soi de explicație.
- Ar trebui să te grăbești, alege să îmi spună scurt și roșesc involuntar când indică cu privirea către capotul meu alb. Monica urăște să aștepte și nu e în toane bune după ce tot drumul cât am condus până aici s-a plâns că nu va avea destul timp să se aranjeze.
- Hăh?
Râde și îmi simt pielea gâdilându-mă cu furnicături înțepătoare la auzul sunetului cristalin. Poate că eu și Leo nu ne cunoaștem de prea mult timp și nici nu ne poți considera chiar prieteni la cataramă, dar nu ai cum să treci cu vederea faptul că am ajuns să fim sinceri și chiar să ne deschidem unul în fața celuilalt. Dacă atunci când l-am cunoscut mă șoca lipsa lui totală de zâmbet și orice altă formă de veselie, acum pot să mă relaxez, admirându-i în secret trăsăturile perfecte de fiecare dată când nu își mai reține nevoia de a zâmbi și de a mă bucura cu faptul că pare, chiar dacă nu nonstop, să aibă o atitudine mai optimistă față de tot ce îl înconjoară.
- Trebuie să te pregătești, explică cu un umor mai temperat, așezându-se într-un final la o oarecare distanță de mine pe canapea. Prezența ta este solicitată la petrecerea de jos și considerând că și Monica te așteaptă acolo, ți-aș sugera să te grăbești...
Îl privesc din nou de parcă ar vorbi pe o limbă total necunoscută mie. Ultima dată când am verificat, nu aveam voie să calc în afara suitei mele, de aici înțelegându-se și faptul că nu am ce căuta în agitația și nebunia de la evenimentul de jos. Mi-a fost confirmat asta și când cina mi-a fost adusă în cameră înainte să fac duș, însemnând automat că nu eram invitată să o iau alături de ceilalți în sala restaurantului.
- Dar, cum? Adică eu-
- Antonio m-a trimis să te aduc, spune din nou și înghit în sec la auzul numelui diavolului însuși.
Fără să fiu prea conștientă de ce fac, încuviințez prostește de parcă informația asta ar rezolva cumva toate misterele universului. Scuturându-mi capul încă o dată energic, mă ridic în picioare și îmi dreg vocea în timp ce renunț la restul întrebărilor care doar m-ar face și mai confuză decât sunt deja.
- Mă duc să mă îmbrac atunci, spun pe un ton nesigur, întorcându-mi capul spre un Leo ce încuviințează scurt. Așteaptă aici, te rog...
Vreau să îmi dau singură o palmă imediat ce ultima mea propoziție dă naștere unei atmosfere extrem de ciudate. Nu era logic că asta avea de gând să facă?! Doar nu m-ar fi urmărit în dormitor să își dea cu părerea la ce rochie să aleg în timp ce mă dezbrac. Răsuflând prelung și trecându-mi degetele prin părul care s-a uscat fără să fi fost pieptănat, mă îndrept direct spre bagajul aruncat neglijent după pat, sperând să găsesc în el o altă rochie pe lângă cea pe care am purtat-o la cursă. Am fost înștiințată să nu îmi iau haine decât pentru câteva zile deci, să găsesc ceva potrivit de îmbrăcat s-ar putea să fie un miracol. Totuși, chiar dacă nu voi găsi nimic, încă mai există opțiunea să apelez la Monica pentru ceva. Ea și dulapul ei interminabil, ce pare să o însoțească oriunde merge s-ar putea să îmi fie de ajutor...
Din fericire însă, din geantă apare rochia perfectă și nu îmi mai pot reține rânjetul mândru când îmi cuprinde buzele. E rochia pe care am cumpărat-o la Paris, aceeași rochie pe care am probat-o în timp ce Mariano Vanna mă urmărea ca un lup flămând de la câțiva pași distanță. Rochia neagră și lungă încă mi se pare mai mult decât potrivită pentru anturajul meu bizar și faptul că umerii sunt acoperiți de material reprezintă tot un avantaj. Am două urme urâte în locurile în care cineva m-a zguduit asupru și nu cred că vânătăile sunt un accesoriu atât de la modă în ultima vreme...
Scap repede de capot și găsesc și lenjeria intimă potrivită, reușind să mă îmbrac în timp record... sau cel puțin asta până dau de aceeași problemă ca atunci când am probat pentru prima oară rochia. Nu pot trage de tot fermoarul și, dacă atunci mi s-a părut amuzantă situația, acum nu mai sunt atât de bucuroasă că am nevoie de ajutor să termin să mă îmbrac. Aleg să las asta de o parte pentru un moment și mă îndrept în baie în pas alergător, folosindu-mă de machiajul minim pe care îl am la mine pentru a utiliza puțin doar pentru a-mi scoate ochii în evidență și a-mi înlătura paloarea de pe chip. De îndată ce îmi termin de conturat ochii cu o linie subțire de tuș negru și un ruj roșu și intens îmi colorează buzele, un alt zâmbet mândru îmi luminează chipul, acum ceva mai plin de viață.
Îmi perii părul cu viteza luminii și îl las să se așeze în valurile sale naturale în timp ce îl mai îmblânzesc cu degetele pe care continui să mi le umezesc la robinet pentru a-mi definitiva coafura improvizată. Când termin și cu asta, pot să mă aplaud singură că sunt gata mai repede decât aş fi sperat. Mă opresc în dormitor pentru a-mi recupera o pereche de pantofi negri cu toc de pe podea și mă încalț înainte de a mă întoarce în living cu un zâmbet strâmb.
- Am puțină nevoie de ajutor, murmur jenată, aproape luând în considerare opțiunea de a mă întoarce la geantă să găsesc o altă rochie doar ca să sar peste momentul acesta.
- Sigur. Cu ce? Leo se ridică în picioare și se întoarce spre mine, făcându-mă să mă înroșesc ca arsă când ochii i se lărgesc brusc la vederea mea.
Nu îmi mai găsesc vocea pentru a o folosi, așa că mă întorc pur și simplu cu spatele încet, indicând spre fermoarul pe jumătate închis cu o expresie de jenă totală. Leo rostește un alt "sigur" răgușit și îi aud pașii apropiindu-se în timp ce mă încordez involuntar când îi simt buricele degetelor făcând contact cu pielea spatelui meu. Spre deosebire de atunci când a făcut Mariano Vanna asta, acum mă simt inexplicabil de ciudat, rugându-mă mintal ca asta să se termine cât mai repede ca să scap de senzația anormală de fierbințeală din tot corpul.
Fermoarul este închis cu o singură mișcare precisă și aproape că răsuflu ușurată când mă răsucesc înapoi spre el cu un zâmbet improvizat. Jur că și el pare cumva afectat de scena jenantă care tocmai a avut loc...
- Mulțumesc. Mergem?
- Perfect, aprobă fără alte comentarii, oferindu-mi galant brațul înainte de a mă conduce spre ușă și în exteriorul ei, printre cele două gărzi care mă urmăresc încruntate.
- Arăți incredibil, spune după doar două secunde după ce intrăm în lift și fața îmi capătă din nou nuanța aceea de stacojiu intens.
Oh, Doamne, de ce mă simt atât de penibil? Șoptesc o mulțumire silențioasă și mă asigur că privirile noastre nu mai fac contact în mod direct în timp ce pășim afară din lift și alți doi soldați ai reptilei ne escortează către cazino. Exact cum mă așteptam, atmosfera este în flăcări la ora aceasta. După o cursă din care au ieșit pierzători și după o cină unde sunt sigură că nu au avut loc prea multe conversații prietenoase, mafioții din întreaga Europă sunt acum înecați în alcool și distracție, parcă trăindu-și cele mai incredibile clipe din viață la aparate sau mese de joc.
Nu sunt ferestre, nu sunt ceasuri, luminile din jur sunt orbitoarele, sunetele de la aparate și hărmălaia constantă dau un aer de extaz la tot ce se întâmplă, întregul loc este ca un labirint al unei petreceri interminabile și băuturi continuă să fie servite în stânga și în dreapta de chelnerițele și chelnerii îmbrăcați la patru ace. Am șanse teribil de mari să mă pierd pe aici, mai ales că nu am reușit să rețin sub nicio formă cum am ajuns unde suntem acum, aproape de bar și enervant de departe de ieșire.
- Vrei să îl găsim pe fratele tău? Leo îmi înmânează băutura comandată de la bar și îmi scutur capul într-o negare fermă înainte să mă gândesc de două ori.
Pare puțin surprins de reacția mea, însă nu spune nimic, lăsându-mă pur și simplu să îmi iau băutura din mâna sa și să beau din ea în timp ce atenția i se îndreaptă spre agitația din jur. Hohote energice de râs, strigăte și exclamații nu doar în engleză îmi dau de înțeles că toată lumea se simte bine și întrebarea la care încă nu am un răspuns începe să mă chinuie din nou. De ce l-a trimis reptila pe Leo să mă aducă aici? Credeam că nu am voie nici să pășesc în afara camerei mele după ce scenă a făcut azi și, sincer, cred că aș fi preferat ca într-adevăr să fie așa... Nu vreau să îl văd. Nu vreau să îl văd după tot ce s-a întâmplat și nu vreau nici să fiu văzută de el. Urăsc că simt asta, dar în loc să îl condamn pentru faptul că din nou a explodat când am trecut limitele, mă condamn pe mine pentru că îi dau dreptate... Nu îmi place să o spun, dar sunt și eu conștientă de cât de sub semnul întrebării trebuie să fie loialitatea mea după tot ce s-a petrecut cu Salvadore...
- Îmi pare rău, Leo, vreau să îl văd pe Tomas, doar că... bănuiesc că ai aflat și tu despre... știi tu.
- Am aflat, rostește impasibil și îmi termin băutura fără să îmi mai pese de gustul ei ușor înțepător.
Așez paharul înapoi pe bar și expir zgomotos, înțelegând că și Leo are acum aceeași părere ca și restul față de mine. Încerc să mă preocup singură cu analizatul persoanelor din jur, însă aproape tresar când vocea sa răsună din nou, calmă și lipsită total de acuzație:
- Nu poți să îți însușești toată vina, Emily. Nu aveai încredere în noi deci, nu e nimic suprinzător în faptul că ai ales să nu ne spui pe moment... faptul că ai continuat să ascunzi totul și după ce fratele tău a apărut prin preajmă a fost doar o decizie greșită, însă nu una pentru care să meriți pedepsa cu moartea... Serios, Emily, nu ai de ce să te acuzi singură de ceva mult mai rău decât ai făcut. Știi ce fel de persoană ești, spune și expresia îmi este de șoc total în timp ce se răsucește spre mine și îmi așează blând o șuviță de păr după ureche. Eu știu ce fel de persoană ești...
- Leo, suspin, prea blocată pentru a fi în stare de mai mult.
Își retrage mâna delicat, dar asta nu mă ajută cu nimic, dată fiind și distanța extraordinar de mică dintre noi. Doamne, asta nu e bine. Nu e bine deloc. E ca și cum nu aș mai avea control asupra propriului corp. Tocurile îmi conferă exact înălțimea potrivită pentru a-l privi fix în ochi și parcă toată gălăgia din jur dispare sub bătăile pulsului care îmi accelerează treptat. Fără să îmi mai pese de consecințe, mă înclin încet spre el, clipind pentru o ultimă oară înainte să trec și peste ultimii centimetri dintre fețele noastre. Ce e mai rău pentru situația mea în această clipă, Leo pare la fel de dispus ca și mine să meargă până la capăt cu asta, coborându-și ochii în direcția buzelor mele în timp ce eu suspin abia audibil.
- Aici erați!
Tresar și mă desprind din poziția în care mă aflam doar acum câteva clipe de parcă tocmai am fost lovită de trăsnet. Mă întorc spre Dante și Monica cu o expresie vizibil afectată și mă înroșesc și mai tare când amândoi îmi aruncă câte o privire confuză. Ignor oricare ar fi răspunsul lui Leo și conversația care urmează între cei doi bărbați și mă sprijin de bar, încercând să mă adun înainte să las ceea ce tocmai s-a întâmplat să mă copleșească complet. Desprinzându-se de brațul lui Dante cu un zâmbet pisicesc, Monica mi se alătură cu o expresie ce promite multe neplăceri la adresa mea.
- Primesc o undă ciudată din direcția ta și a lui Leo, rostește cu alură arogantă, făcându-i semn barmanului pentru o băutură.
- Ce ești tu, antenă? mârâi înainte să îmi dau seama, iritată și de chicotitul pe care îl primesc din partea ei drept reacție.
Sunetul iritant pare însă să îi atragă atenția lui Dante, care îmi afișează un zâmbet mic în timp ce Monica își reia cuminte locul din dreptul său. Poate că pentru toți cei care îi privesc ar părea că face asta doar pentru că așa-consideratul ei văr i-ar fi gardă de corp în agitația nebună din jur, dar pentru cei care știu adevărul, însemnând că doar eu, este un gest de completă afecțiune între cei doi îndrăgostiți secreți. Încuviințez în semn de salut și încerc să nu îmi dau ochii peste cap când Monica îmi rânjește din nou cu superioritate în timp ce mă dau involuntar un pas mai la distanță de Leo.
Dar cum naiba să nu o fac? Am fost la un milimetru depărtare să sărut din nou un tip care s-ar putea să nu simtă nimic în genul acesta pentru mine. Din nou, pentru a doua oară! Și dacă când s-a întâmplat prima dată am putut spune cu toată încrederea că nu a fost decât un gest necugetat la furie și beție, acum nu știu cum mi-aș mai putea justifica faptele. Nu pot să am astfel de sentimente față de el... țin la Leo, însă doar ca la un prieten apropiat și chiar și așa, diferențele dintre noi nu ne oferă acest lux. Nu pot fi nici măcar prietenă cu el. Când toate acestea se vor termina și mă voi putea întoarce la viața mea obișnuită, Leo și tot ce ține de perioda petrecută în lumea Mafiei vor rămâne în urmă, fără să mai reprezinte vreodată ceva pentru mine.
Spre ghinionul meu în creștere, Mariano și un tip vag familiar ne fac semn din apropiere înainte de a se îndrepta direct spre noi. Totuși, uit de disconfortul meu propriu când realizez cine este cel care îl însoțește pe fratele Sofiei Vanna.
- Emily, Mariano mă salută cu un zâmbet larg, însă nu reușesc să îi acord atenție, fiind prea ocupată cu holbatul fără jenă la blondul care mă întâmpină cu un hohot de râs gutural.
Mariano i se alătură cu un chicotit discret și ambii bărbați mă privesc enervant de amuzați în timp ce, Romeo Angelotti alege în sfârșit să mi se adreseze:
- Știu că îți par cunoscut, însă când ne-am văzut prima oară, eu eram așezat la o masă destul de întunecată și tu erai extraordinar de talentată pe o scenă, rânjește și rezist tentației de a mă încrunta la el.
Chiar ar putea să fie ăsta tipul care să lucreze cu Salvadore pe la spatele reptilei? Asta suspectează toți și, într-adevăr este un individ extrem de dubios, dar așa sunt toți de aici! Nu că asta ar conta cumva pentru mine, din moment ce în prezent, nimeni nu va mai avea de gând să își pună încrederea nici în mine prea curând...
- Ce pot să spun? Îmi place să-mi fac o intrare memorabilă, rostesc nonșalant şi ridic din umeri, obținând alte hohote de râs din partea bărbatului față de care plănuiesc să îmi țin mereu garda sus.
- Oh, ai și reușit, aprobă cu o clătinare energică a capului, ridicându-și paharul ca pentru un toast în direcția mea.
Ochii mi se rotesc plictisiți înainte să apuc să mă abțin și acest Romeo izbucnește din nou într-un râs subtil în timp ce începe să nu îmi placă modul în care mă privește. Mă încrunt fără ocolișuri spre el și își drege încet glasul, întinzându-mi curtenitor mâna. Gestul său mă surprinde, însă nu dau înapoi, lăsându-l să îmi ridice mâna până la nivelul buzelor și să aplice un sărut scurt și nepotrivit în timp ce rânjetul îi devine promițător.
- Romeo Angelotti. E o plăcere, Emily. Am auzit atâtea despre tine...
- Doar de bine sper, rostesc din nou fără emoție în glas, aruncându-i lui Dante o privire confuză când observ cât de tensionat pare.
- Cu siguranță, aprobă vesel, abandonându-și paharul gol pe o tavă a unui chelner din apropiere. Dar trebuie să recunosc, am fost surprins să văd că o fată atât de specială ca tine ar apărea de... nicăieri și cuceri pe toată lumea în jurul ei. De ce te-ai ascuns până acum?
Simt din nou nevoia să mă încrunt și asta doar pentru că tipul ăsta nu are nicio idee despre ce vorbește. Nu știu ce impresie le dau celor din jur, dar dacă toată lumea mă vede ca aflată la jumătatea drumului spre a mă alătura lor, atunci sunt mai țicniți decât credeam. Am motive clare pentru care să mă aflu aici, toate referindu-se la familia mea și deloc la preferințele mele...
- Da, Emily și fratele ei sunt musafiri ai familiei Calistro și stau cu noi pentru o perioadă, Dante intervine cu un calm forțat, reușind însă să-i ia atenția lui Romeo Angelotti de la mine. Dar, să trecem la subiectele nopții: cine se simte norocos și are curajul să mi se alăture la Blackjack?
Propunerea este primită cu râsete optimiste și rânjete largi de întregul grup de bărbați, pregătiți să își piardă capetele la una dintre mesele de joc. Capetele și banii. Mariano nu ratează o șansă de a o enerva pe Monica și o întreabă dacă are curajul să se implice, moment în care aceasta îi răspunde tare și clar că ea nu se coboară la nivelul jucătorului de cărţi, ci îndeplineşte doar rolul de talisman norocos, totul în timp ce îi aruncă un rânjet vesel, pe ascuns lui Dante.
Îmi feresc privirea de la cuplul secret cu un zâmbet de complice, înțelegând din ce în ce mai mult de ce Monica simte nevoia să își scoată ghearele la oricine ar încerca să îl ia pe Dante de lângă ea şi doar preţ de un minut. Îmi și imaginez cât de greu ar trebui să fie o relație cu un bărbat ocupat aproape douăzeci și patru din douăzeci și patru cu lucruri despre care nici nu ar putea vorbi unul cu celălalt și asta fără să mai pui la socoteală că cei doi fac toate astea în secret. La cât de rare sunt ocaziile în care să poată petrece timp împreună fără să aibă grija problemelor aduse de ocupația şi viaţa periculoasă ale lui Dante, nu mă mai miră că Monica nu se dezlipește de el nici pentru o clipă.
Fără să îmi dau seama, privirea mi se pierde în mulțime în timp ce gândurile îmi sunt anapoda și mă trezesc privind la ultima persoană pe care aș fi vrut să o văd după așa o zi. Râsul ei răsună pițigăiat în întreg cazinoul, jur și nu cred că am mai văzut în viața mea o rochie mai orbitor de scânteietoare! Unde naiba să găsești atâtea paiete?! De parcă nu era destul de strălucitoare și fără ele, gâtul îi este împodobit de diamante anormal de mari, lăsate la iveală de coafura ce îi adună tot părul într-un coc elegant.
Traversează printre grupurile de persoane de parcă ar domni peste toți, refuzând să acorde atenție modului în care diferiți bărbați o sorb din priviri și alte femei par să o ucidă în propriile minți. Cu toate acestea, devin și eu una dintre aceste femei imediat ce Sofia Vanna își îndeplinește scopul defilării în rochia ei lungă de un argintiu tulburător și se oprește în fața celei de-a doua persoane pe care speram să nu o văd în noaptea asta...
Brațele subțiri i se curbează în jurul gâtului său de parcă nici nu ar fi observat că este ocupat cu cei doi indivizi care amuțesc în momentul în care buzele Sofiei Vanna se lipesc de ale lui Antonio Calistro cu nerușinare, fără să îi pese câtuși de puțin că s-a băgat ca nuca în perete şi i-a întrerupt sau că își lasă latura de cățea în călduri să se arate prin acest comportament. Exact cum mă așteptam, reptila nu se sinchisește să o îndepărteze prea rapid, abia rezumându-se la a-și desprinde buzele de ale ei în timp ce îi prinde talia și o dezlipește de el încet, reluându-și conversaţia în timp ce brațul îi revine treptat la locul lui și Sofia se agață de el cu aceeași determinare neafectată.
- Deci, ce spui, Emily?
- Poftim!? întreb mult prea tare, înroșindu-mă și fâstâcindu-mă fără probleme când toate privirile se ațintesc asupra mea.
Am o senzație enervantă de deja vu în clipa asta și nu este deloc plăcut...
- Am întrebat dacă ni te alături? Dante repetă pe un ton suspicios, căutând în următorul moment cu privirea care este acel lucru care a reușit să mă distragă complet.
Intervin înainte ca asta să se întâmple. Ultimul lucru pe care mi l-aș mai putea dori acum ar fi să fiu prinsă cu mâța în sac în timp ce mă holbez la reptilă și la fufa sa de iubită/logodnică/cățea sau ce naibii o fi. Nu am decăzut chiar atât de mult!
- Scuze, dar o să zic pas. Nici măcar nu știu să joc, mă scuz în timp ce reușesc să îmi fac vocea să sune normal, încurajându-i cu un zâmbet improvizat să se ducă fără mine.
- Ești sigură? Ai putea doar să privești câteva ture și apoi să joci, Romeo propune cu același aer care îmi provoacă furnicături în creștetul capului și refuz din nou.
De data asta pare că îi conving, pentru că Monica reușește să îi pună pe toți în mișcare în timp ce îl trage pe Dante după ea în fruntea grupului în tocurile ei surprinzător de înalte. Totuși, și Leo și Mariano rămân în urmă lângă mine și le arunc amândurora o privire încruntată de confuzie.
- Rămân cu tine, Leo explică scurt și îmi simt inima luând-o iar la goană când îmi amintesc ce aproape s-a întâmplat între noi cu nu foarte mult timp în urmă.
Cu toate astea, uit de orice senzație de emoții covârșitoare când o nouă realizare a realității crude îmi transformă expresia uimită într-una serioasă. Rămâne pentru că așa i-a fost ordonat. Pentru că trebuie să stea cu ochii pe mine în cazul în care mă decid să mai fac vreo prostie sau să mă mai aliez cu Dumnezeu știe ce rival al reptilei. Brusc, parcă singurul lucru pe care mi-l mai transmite prezența lui Leo este simplă răceală.
- E în regulă, rămân eu cu ea, glasul celuilalt bărbat de lângă mine răsună vesel și îmi înalț privirea spre el luată pe nepregătite. De ce nu te duci tu cu Dante și restul în timp ce eu îi țin de urât lui Emily și mă asigur că nu dă de necazuri?
Ar trebui să mă enerveze ultima parte din afirmația sa, însă propunerea îmi surâde, pentru că aș prefera să rămân cu Mariano în acest moment decât să fiu forțată într-o atmosferă tensionată cu Leo, după ce aproape l-am sărutat pentru a doua oară și m-am dezamăgit singură, realizând că îmi ține companie doar pentru că așa i s-a ordonat. Am destule motive să fiu în toane proaste fără să mă gândesc și la asta...
- E o idee bună, spun înainte ca Leo să apuce să refuze, afișând un zâmbet larg și fals când ochii i se îngustează derutați spre mine. Mariano are dreptate, Leo, du-te cu restul grupului. Promit să rămân chiar aici și să nu cauzez nicio problemă.
Recunosc, ultima parte îmi părăsește buzele cu un ton cam aspru, dar îmi este greu să mă abțin când îmi reamintesc iar și iar că în ciuda discursului acela emoționant pe care mi l-a ținut, tot mă tratează la fel ca restul mafioților lui Calistro. Una să spui și alta să faci nu reprezintă un motiv de a avea încredere în cineva pe lista mea.
- Nu prea cred, Emily... ar fi mai bine dacă ai sta cu mi-
- Nu te mai îngrijora degeaba, îl întrerup iar, făcându-mi rost de un pahar de șampanie când un chelner cu o tavă plină trece pe lângă mine. Doar du-te, eu sunt bine aici.
Ezită din nou și e nevoie de o intervenție nouă din partea lui Mariano Vanna ca să îl convingă să mă lase în compania lui. Leo pășește într-un final spre masa unde s-au adunat Monica, Dante, Romeo și alți jucători și jur că mă simt oarecum rănită că am ajuns să îl vreau departe de mine dintr-un motiv atât de stupid. Motiv care, nici că se putea altfel, are legătură tot cu unicul și inegalabilul Antonio Calistro. Sorb din șampanie în timp ce îl urmăresc pe Leo amestecându-se prin mulțime și mă și încrunt involuntar când două parașute îmbrăcate sumar se pun imediat pe urmele sale. Și totuși, nu am niciun drept să simt asta...
- Deci, ce vrei să faci?
Alungând orice nori negri din minte, mă răsucesc spre Mariano cu un zâmbet ceva mai sincer. Ridic din umeri fără chef și îmi termin băutura, așteptând să îmi propună ceva la care oricum voi spune "nu". Chiar nu mai am niciun interes pentru petrecerea asta. Accidental, îl zăresc pe Tomas alături de Raul în apropierea drumului către ieșire și mă ascund în spatele bărbatului de lângă mine fără să mă gândesc de două ori. Acum chiar nu este momentul cel mai potrivit să îmi înfrunt fratele... nu când starea îmi devine din ce în ce mai proastă și îmi imaginez că nici el nu va fi doar lapte și miere când vom deschide subiectul secretelor pe care le-am ținut față de el. Deși mă așteptam ca Mariano să izbucnească în râs din cauza lașității mele limpezi, realizez cu stupoare că nu face nimic altceva decât să mă privească tăcut, clătinându-și încet capul într-o parte când expresia mea îi dă de înțeles că nu îi apreciează holbatul.
- Îmi place rochia asta, rostește cu glas răgușit și culoare mi se adună în obraji, realizând la ce de referă și mai precis, care este și motivul pentru care mă soarbe cu nerușinare din priviri.
- Păi, e o rochie frumoasă, spun de parcă nu ar fi mare brânză, ferindu-mi privirea înainte să își da seama că a reușit să îmi deregleze puțin calmul cu umorul său nepotrivit.
Râde și mă bucur că a trecut de la a mă analiza din cap până în picioare la a se amuza de atitudinea mea schimbătoare. Totuși, asta nu înseamnă că și-a pierdut cu ceva interesul în privința mea. Când i-a propus lui Leo să mă supravegheze el în locul său, chiar speram că mă va lăsa de fapt, în pace și că voi avea parte de câteva clipe binevenite de liniște... însă asta nu este cu siguranță intenția sa, pentru că ceva îi prinde atenția în sală și nu am nevoie să îmi și spună ca să înțeleg că are de gând să mă oblige să mă implic în orice ar plănui. Următoarele sale cuvinte îmi confirmă asta:
- Ce ai spune de un joc de cărți cu prietenii noștri ruși de la cursă? întreabă cu privirea îndreptată fără îndoială asupra lor și cu o urmă bizară de zâmbet pe buze.
- Ți-am spus, nu știu să joc, răspund cu o oarecare ezitare, neînțelegând de ce l-ar distra atât de mult ideea aceasta.
Mă răsucesc și eu în direcția locului unde zace atenția sa și mă surprinde să îl zăresc pe cel cu numele de Alecksei înconjurat de un grup de femei gălăgioase în timp ce termină pahar după pahar și își încurajează oponenții de la masă într-o rusă stâlcită de alcool să îndrăznească să spere la câștig. E aproape demn de milă, după părerea mea.
- Nu trebuie să știi să joci. Am nevoie doar să mă ajuți cu ceva...
Expresia deja îmi este iritată când mă întorc înapoi spre el. Mă stresează cu toate propozițiile astea cu subînțeles și nu am chef de un joc de citit minți între noi. Chiar și așa, mă prind la ce face referire după doar câteva secunde de contact vizual intens între noi. O altă privire pe fugă în direcția mesei rușilor mai mult beți decât treji îmi confirmă bănuielile și gura îmi cade deschisă de șoc la cât de nebun trebuie să fie să se gândească la așa ceva.
- Vrei să te ajut să trișezi la cărți cu Mafia rusă?! Ești nebun? întreb poate prea tare, abținându-mă de la a-mi mai continua discursul acuzator doar când o privire de avertizare din partea lui Mariano mă convinge să fiu discretă cu ce afirmații fac.
- Păstrează-ți vocea joasă, bine? Și nu ai motive să te panichezi... nu o să facem nimic prea deplasat, doar o să le dăm o mică lecție de umilință prietenilor noștri amețiți, explică, dar refuzul evident de pe chipul meu rămâne intact. Oh, haide, Emily, știu că nu ți-a plăcut cum te sorbea Alecksei din priviri deci, de ce nu? Amândoi știm că ai și o latură sălbatică...
Vreau să îl contrazic imediat, dar decid că cel mai înțelept ar fi să îmi păstrez gura închisă. Într-un fel, are dreptate. Până acum, Mariano Vanna a avut norocul să mă întâlnească doar în momentele mele de nebunie: fie că mă luam cu sora sa la trânte, fie că făceam striptease pe scenă sau mă dezbrăcam nonșalant în fața sa ca să probez o rochie, nu am făcut nimic altceva decât să îi demonstrez că are dreptate să mă creadă în stare și de ceva atât de prostesc ca trișatul la jocurile de noroc. În plus, secundele trec fără pauză și parcă nu mi se mai pare o idee atât de proastă să îmi găsesc ceva de făcut până mă voi putea retrage înapoi în camera mea. O distragere ar fi chiar binevenită. Toată lumea își urmărește propriile interese, oricum... în special reptila, care nu mai are mult până Sofia îi va rupe hainele de pe el în mijlocul la toți oamenii ăștia.
Răsuflu prelung și îmi relaxez umerii înainte de a-mi scutura capul de parcă aș ști deja că voi regreta asta. Însă, chiar și dacă o voi face, tot prefer să înfrunt consecințele ce urmează. Până la urmă, la asta pare că mă pricep cel mai bine. Ochii mei se întâlnesc din nou cu ai lui Mariano și victoria sclipește limpede în ai săi. Inspir o gură mare de aer și spun:
- Fie. Cum facem?
***
- Nu pot să vă mulțumesc suficient pentru că mă lăsați să privesc jocul, spun cu falsă dulceață, oprindu-mă exact în dreptul scaunului lui Alecksei și zâmbind seducător când își ridică ochii injectați de alcool spre mine.
- Nicio problemă, dulceață. Îmi face o mare plăcere să joc în compania unei femei atât de frumoase... chiar dacă se pare că nu am și noroc la cărți însă, râde fără umor și aproape că îmi rotesc ochii în timp ce mă dau un pas înapoi de la scaunul său.
- Știi cum se spune, zâmbesc cu aceeași alură ademenitoare, mutându-mi privirea către Mariano, așezat în partea opusă a mesei. Cine are noroc la cărți, nu are noroc în dragoste.
Discret, îmi duc mâna în dreptul urechii drepte, coborând-o apoi și atingându-mi încet baza gâtului în timp ce complicele meu în trișat rânjește din spatele cărților sale. Romb și treflă. Dacă ar ști rusul ăsta că pierdutul său la cărți nu are nimic de-a face cu norocul...
- Se pare că nu am nici în dragoste, totuși. Din păcate, nu am mai întâlnit niciodată până acum o italiancă atât de superbă ca și tine, mârâie apreciativ, aruncându-mi o privire de-a dreptul odioasă în timp ce mă încumet să încep din nou să înconjor masa.
Până acum nu a făcut nimic altceva decât să mă complimenteze ori de câte ori a prins ocazia și să mă strige cu diverse nume de alint în rusă, însă chiar nu aș vrea să îl încurajez spre mai mult. Poate că are impresia că Mariano și cu mine suntem implicați într-un soi de relație, dar asta nu înseamnă că s-ar abține de la a îndrăzni să treacă peste detaliul acesta minor.
- Sunt pe jumătate britanică, chicotesc fals, ocolind cele două femei care deși urmăresc jocul la fel ca și mine, știu sigur că ele nu sunt preocupate cu aceleași activități necinstite. Niciun accent, totuși.
Trec pe lângă scaunul rusului de lângă Alecksei și îmi urc încet mâna la urechea stângă. Frunză. Una dintre însoțitoarele celui care tocmai i-am spionat cărțile îmi aruncă o privire urâtă, însă știu că nu are nicio legătură cu posibilitatea de a se prinde de ce fac. Ce le irită pe ele e faptul că primesc toată atenția râvnitului cap de Mafie rusă. Ridicând nepăsătoare din umeri către ele, îmi reiau sarcina fără să încep o bătaie între pisici de care oricum nu am chef.
- Păi, acum sunt sigur, Alecksei mormăie ușor iritat, privindu-și cărțile de parcă ar vrea să facă o gaură în ele. Ești un nenorocit norocos! strigă către Mariano, izbucnind din nou într-un râs instigat de fiecare pahar pe care continuă să îl dea pe gât fără pauză. Mai întâi ați câștigat cursa și acum ne goliți de bani și la cărți!
- Ce pot să spun? Am talismanul meu norocos cu mine, Mariano zâmbește larg când ajung în spatele scaunului său, trăgându-mi mâna dreaptă pentru un sărut scurt înainte de a-și arunca cărțile pe masă, sub privirile dezamăgite ale adversarilor.
- Și câștigă din nou! alt mafiot rus exclamă nu foarte fericit, arucându-și cărțile în aer în timp ce se ridică de pe scaun mormăind în limba sa natală și trăgând după el rusoaica care se presupunea că trebuia să îi poarte noroc la joc după câte bijuterii extravagante a căpătat pentru a îndeplini rolul acesta.
Râd și nu mă pot simți deloc vinovată pentru asta. Într-un fel, este doar vina lor pentru că au acceptat atât de ușor să mă lase să urmăresc jocul când m-au crezut pe cuvânt că nu am nicio idee care sunt regulile sau scopul acestuia şi că vreau să învăţ privind de la distanţă. Și nici măcar nu e vorba de bani aici, nici pentru mine și nici pentru complicele meu din familia Vanna! Totul este de dragul distracției și nu îmi vine să cred, dar acesta e exact tipul de distracție care mă amuză cel mai mult. Înșelatul unor idioți demn de milă în timp ce băuturile fine mi se urcă treptat la cap și tot extazul pe care îl improvizam la început a devenit real.
- Încă o rundă? Mariano întreabă, chicotind victorios și Alecksei își scutură capul cu un refuz categoric.
- În niciun caz. Mi-a ajuns pentru noaptea asta...
Îi arunc o privire cu falsă simpatie și rânjesc pe ascuns când ochii mi se plimbă pe toate jetoanele din fața fratelui Sofiei Vanna. Picioarele mă pornesc într-o ultimă înconjurare a mesei către chelnerul care practic îmi face cu ochiul cu tava sa de cupe de șampanie, însă tresar și un suspin alarmat îmi părăsește buzele când îmi simt încheietura mâinii capturată brusc. Îmi cobor privirea spre Alecksei temătoare și înghit în sec când teama că s-ar putea să se fi prins de scamatorie îmi îngheață sângele în vine.
- Ce spui, Emiliya? îmi pronunță numele într-o rusă îngreunată de efectele alcoolului, încă reținându-mi mâna într-o strângere surprinzător de dură. Ești destul de drăguță încât să îmi oferi un premiu de consolare?
Singurul lucru pe care vreau să i-l ofer este un pumn în față. Forțez un zâmbet larg și îmi retrag cu o oarecare mișcare vehementă mâna dintr-a sa. Mintea îmi strigă să fac pași cât mai repede de lângă el, însă modul în care mă privește îmi sugerează că nu ar fi cea mai bună idee. Băutura nu mai are cum să îi afecteze capacitatea de a juca acum deci, atenția i s-a îndreptat total spre celălalt lucru care îi stârnea interesul. Și acel lucru neajutorat sunt eu.
Din fericire, Mariano se ridică de pe locul său fără să ezite și aproape răsuflu ușurată când îi simt brațele înconjurându-mi talia și trăgându-mă puțin mai departe de mafiotul rus.
- Îmi pare rău, Alecksei, dar nu o împart pe Emily cu nimeni, chicotește cu o voie bună improvizată, încurajându-mă din priviri să fac același lucru dacă nu vreau să se termine urât toată treaba asta. Sunt sigur că poți găsi o domnișoară perfectă printre cele care te așteaptă doritoare în întreg cazinoul.
Înghit în sec și sper din tot sufletul că nimeni nu mi-a observat gestul care doar mi-ar demonstra panica ce pune ușor stăpânire pe mine. Exact cum a fost și în cazul primei dăți în care mi-a făcut avansuri, nu pot să îl refuz așa cum mi-aș dori, cu vreun pumn și o palmă zdravănă, ci trebuie să tratez totul cu calm și seducție dacă nu vreau fie să mă trezesc cu vreo armă în față, fie să ajung chiar și în patul rusului până la urmă.
Și fix când astfel de imagini cu posibilități teribile îmi inundă mintea, ochii mi se decid din proprie dorință să se îndrepte spre o parte a sălii pe care am evitat-o cu desăvârșire până acum. Însă asta nu e nimic în comparație cu momentul în care privirile ni se intersectează ca electrizate. E exact în același loc în care era când l-am privit ultima oară, de data aceasta fără oamenii cu care vorbea, dar încă având-o pe Sofia Vanna lipită de el ca o menghină. Dar ceva sigur s-a schimbat. Poate că nu era conștient atunci că mă holbam la el, dar acum e cât se poate de atent la persoana mea, pentru că îmi simt bătăile inimii accelerând instantaneu sub focul mânios din irisurii săi.
Chiar mai mult de atât, iubita lui nu are o reacție prea diferită, pentru că ochii aceia fardați par gata să-i ocupe jumătate din față în timp ce privește de la fratele ei la mine și apoi la modul în care talia îmi este înconjurată de brațele lui. Pe scurt, doi iepuri dintr-o singură lovitură! Nu știu dacă e vina paharelor de șampanie care mi-au îmbunătățit starea sau a senzațiilor noi, aduse de situația în care mă aflu, însă buzele mi se curbează într-un zâmbet discret în timp ce mintea mi se decide asupra unui plan care îmi va rezolva toate problemele în acelaşi timp!
- Oh, nu fii așa, Mariano! Sunt sigur că Emily nu s-ar supăra să mă însoțească la câteva pahare servite în suita mea...
- De fapt, Alecksei, îl întrerup cu același tipar al zâmbetului cu care l-am vrăjit toată seara. Mă tem că nu îţi pot accepta invitația tentantă. Doar nu o să îmi las iubitul să sărbătorească singur după așa o victorie, nu-i așa, dragă? chicotesc, ridicându-mi brațele și încrucișându-mi-le în jurul gâtului său în timp ce doar trag cu ochiul în direcția cuplului de unde simt priviri scânteietoare găurindu-mi spatele.
Deși pare cumva luat pe nepregătite de schimbarea mea de abordare, Mariano se conformează imediat, lipindu-mă mai strâns de el în timp ce improvizează un rânjet resemnat către rusul ce nu mai pare atât de optimist în legătură cu propunerea sa. Îmi simt buzele amenințând să elibereze un râs care mi-ar da de gol satisfacția adusă de incredibilul meu talent actoricesc și mă rezum la a-mi ascunde fața la baza gâtului așa-zisului meu iubit în timp ce Alecksei ne urmărește cu un aer suspicios.
- Nu pot să stau departe de ea, scuze. În plus, chiar trebuie să sărbătorim la noapte, nu, amore? glasul lui Mariano răsună din plin distrat și mâinile i se mută de la a-mi înconjura talia la a mi-o prinde într-o strângere blândă în timp ce chipul mi se ridică spre al său surprins.
Totuși, realizez imediat ce intenționează. Și nici că s-ar putea să fiu mai de acord! Nu știu dacă el crede că fac asta doar pentru a scăpa de atenția nedorită de pe cap, însă nici nu îmi prea pasă. Am motivele mele pentru ce urmează și jur că mi se par mai întemeiate cu fiecare clipă de așteptare care îmi crește temperatura corpului. Arunc o ultimă privire în direcția care mă interesează și rânjetul mi se lărgește până la limită când devin conștientă de furia în creștere din irisurii aceia superbi și albaștri. Nici că se putea mai perfect! Spre deosebire de clipa în care am fost exact în aceeași situație cu Leo mai devreme, acum nu are niciun rost să ezit. Între mine și fratele Sofiei nu există niciun fel de implicație emoțională, de aici încă un motiv pentru care să mă las dusă de val îmi pare o idee pur și simplu genială.
- Da, sărbătorim, șoptesc seducător, încurajată și de zâmbetul lui Mariano pentru ce fac în următorul moment.
Îl sărut.
Mă sprijin de umerii săi și mă ridic ușor pe vârfuri, zdrobindu-mi buzele de ale sale cu foame când adrenalina începe să îmi conducă de tot acțiunile. Degetele mi se înfing dur în părul său și un geamăt gutural îmi gâdilă buzele în timp ce simt palmele acelea care îmi mângâie spatele coborând lent în jos. Las nebunia să mă captureze complet și preiau conducerea sărutului energic, aproape mârâind dezamăgită când Mariano ne desprinde buzele pentru a ne acorda amândurora șansa să luăm o gură de aer. Totuși, nu se oprește aici, pentru că gura i se mută la a-mi alinta cu mușcături blânde partea stângă a gâtului, obținând și de la mine un geamăt slăbit în timp ce ochii mi se deschid încărcați de euforie.
Și acum vine apogeul nebuniei care m-a cuprins fără cale de întoarcere. Ochii mi se îndreaptă într-o direcția unică și rânjesc fără nici cea mai mică ezitare când privirile ni se intersectează iar. Ce? El este cel care mi-a spus că pot să fac ce vreau și cu cine vreau, pentru că nu are de gând să mă oprească... plus, ar trebui să fie mulțumit. Câtă vreme el are sora, eu mă pot mulțumi cu fratele. După ce s-a întâmplat azi între noi la arenă, ce fac în acest moment nu ar mai trebui să ne surprindă pe niciunul.
Mariano revine la a-mi săruta buzele în defavoarea pielii încinse a gâtului și refuz să rup contactul vizual cu celălalt mafiot în vreun fel în timp ce brațele mi se strâng mai tare în jurul gâtului său și gurile ni se luptă doritoare pentru dominație. Sărut un alt bărbat și totuși, ochii îmi sunt poziționați ferm asupra unicului care ar fi putut să mă dea complet peste cap cu un astfel de sărut. Nu pot fi ipocrită, Mariano Vanna nu sărută deloc rău, însă nu s-ar putea compara niciodată cu seducția pură pe care o emană Antonio Calistro atunci când se apropie de mine și doar cu un pas.
De parcă mi-ar putea citi gândurile însă, începe să înainteze lent şi cu aceeaşi expresie înfricoşătoare încoace și îmi simt inima făcând un salt brusc. Totuși, revin imediat la planul inițial și încerc să mă dedic complet sărutului, luându-mi complet ochii de la mafiotul însetat de sânge care se apropie de noi. Abia acum realizez că am atras atenția mai multor persoane din jur, printre care și a fratelui meu, care mă privește indubitabil de şocat din apropierea barului. Surprinzător însă, asta nu mă împinge spre a da înapoi. Aleg în schimb să îmi închid ochii și să număr în gând secundele până reptila mă va surprinde fără îndoială cu reacția sa... sau așa speram.
Nerăbdarea mă învinge și ochii mi se redeschid la loc în timp ce Mariano mă rotește involuntar cu fața din direcția lui Calistro către cealaltă parte a sălii, oferindu-mi ocazia de a mă amuza de toate perechile de ochi care ne fixează uimite, intrigate și chiar cuprinse de interes. Însă, totul doar până în clipa în care ochii mi se intersectează cu unii care îmi opresc instantaneu inima în loc. Mă desprind din sărut ca arsă și expresia îmi îngheață de teroare în timp ce zâmbetul i se transformă într-un rânjet, acum că l-am observat, camuflat de mulțimea de spectatori ce par dezamăgiți de modul în care am oprit toată acțiunea subit.
Îmi simt brațul capturat de o strângere bruscă și deși știu cine este, nu fac niciun efort pentru a mă întoarce spre el sau măcar pentru a-mi păsa de mârâitul amenințător care îmi gâdilă acum intens timpanele. Privirea îmi este pur și simplu înghețată pe chipul infam care îmi amintește brusc de coșmarul meu și de toate lucrurile care ar putea merge rău acum.
Salvadore. Este aici.
__________________________________________________________________
Da, trăiesc! Nu am fost răpită de niciun mafiot sexy. Nu încă, cel puțin...