C A P I T O L U L 21 -"PLAYING DIRTY"
Rămân tăcută și inexpresivă în timp ce soldatul căruia i-am cerut să mă conducă la Tomas îmi îndeplinește ordinul. Îl urmez la o distanță de doar câțiva pași în timp ce traversăm o parte a vilei pe care încă nu am avut ocazia să o descopăr și coborâm niște trepte spre ceea ce pare un subsol retras. Nu pot minți, chiar și eu sunt surprinsă de cât de mult s-au schimbat lucrurile față de primele zile în care intrat în lumea aceasta a Mafiei. Treptat și fără ca măcar să observ, nu am câștigat doar respectul celor care mă înconjoară constant, dar după așa-numita înțelegere stabilită acum câteva zile, aș putea spune chiar că am și un soi de importanță acum.
Poate că nu sunt aici pentru că îmi doresc asta din toată inima, dar faptul că nu mai sunt ținută cu forța trebuie să însemne ceva. Sau cel puțin așa se presupune. Soldatul mă conduce în direcția unor uși înalte și mi le deschide, lăsându-mă să intru de una singură în timp ce le închide la loc în spatele meu. Brațele mi se încrucișează la piept și o sprânceană mi se arcuiește involuntar în fața scenei desfășurate la doar câțiva metri de mine.
Dante râde scurt și în următorul moment pumnul său își reîncearcă șansele în vederea atingerii adversarului. Leo clipește surprins, însă își revine imediat din șocul loviturii riscate, continuând să îi urmărească atent orice mișcare în timp ce amândoi se încercuiesc reciproc în ceva ce ar putea fi considerat un ring de luptă improvizat. O clipă de avantaj își face apariția și Leo își folosește piciorul drept pentru a-l dezechilibra pe Dante cu o lovitură puternică în coaste, urmată de un pumn hotărât în bărbie. Cel rănit cade pe saltea cu un geamăt îndurerat și ambii bărbați izbucnesc în râs doar câteva secunde mai târziu.
- Lovești ca o cățea.
- Spuse cel căzut la pământ.
Urmăresc surprinsă cum alte hohote de râs răsună asurzitoare din direcția celor doi în timp ce Dante revine pe picioare și își trece o mână prin părul transpirat și răvășit. Leo își sprijină palmele de genunchi într-o aplecare extenuată și respirațiile amândurora par să se calmeze treptat când liniștea se instalează acum în sala de sport.
- Em! o voce cunoscută îmi câștigă imediat atenția și mă răsucesc spre Tomas cu un zâmbet mic și sincer, cauzat în mare parte de reprezentația la care tocmai am fost martoră. Ce faci aici?
- Te căutam, explic, analizând cu ochi mijiți înfățișarea sa răscolită.
La fel ca și ceilalți doi, ținuta sa este constituită din nici mai mult nici mai puțin de niște pantaloni lejeri de trening și un maiou mulat pe torsul său lucrat, totul în timp ce efortul depus îi este limpede dovedit de transpirația care îi îmbracă pielea bronzată. Mă încrunt la vederea celor câteva vânătăi proaspete ce îi amprentează chiar și fața și expresia îmi devine imediat aprinsă.
- Ne antrenăm, rostește concis și își ferește privirea, de parcă dezamăgirea din a mea l-ar afecta într-adevăr în vreun fel.
- Și tu ești pe post de sac de box? întreb, de data asta chiar enervată că nu se simte dator cu o explicație în toată regula.
Tomas se încruntă dur și brusc, ambii copii Bellini par prinși într-o tensiune care va isca fără probleme un conflict. Buzele mi se dezlipesc una de cealaltă cu intenția unei noi replici înțepătoare, dar Dante mi-o ia înainte:
- Ai venit pentru puțină activitate fizică, Emily? chicotește, apropiindu-se de noi în timp ce își sprijină lejer un prosop de gât și ia o gură mare dintr-o sticlă de apă. Am putea găsi ceva ușor și pentru tine pe aici...
Îl privesc sceptică și mă rezum la a-mi clătina capul fără chef când realizez că vorbește serios.
- Nu, mulțumesc, îmi ajunge să văd ce ați făcut cu fratele meu, spun cu răceală, aruncând o altă privire intensă în direcția unui Tomas vizibil călcat pe nervi.
Oricât de mult l-ar scoate din sărite protecția mea exagerată, nu mă poate condamna că mă comport așa. Până la urmă, și el face exact același lucru. Poate că niciunul dintre noi nu este cu adevărat conștient că nu îl vom putea proteja pe celălalt de orice rău ar putea apărea de nicăieri, însă e clar că amândoi suntem dispuși să încercăm. Indiferent de riscuri. Nici că mi-ar putea păsa mai puțin că toată această violență la care este supus e spre binele său, nu când acele vagi pete vinete reprezintă dovezi ale unor dureri care au trebuit îndurate. Și totuși, trebuie să strâng din dinți aici și să nu mă bag unde nu am ce căuta... prefer să știu că se poate apăra de unul singur, chiar dacă antrenamentul practicat de acești mafioți este departe de a fi acceptabil.
- Oh, haide, l-am luat ușor, Dante reizbucnește în râs, cu o încercare improvizată de zâmbet inocent. În plus, puțină luptă serioasă e mai distractivă decât pare, crede-mă.
- Mersi, dar cred că voi rămâne la refuzul meu, ridic din umeri, mutându-mi apoi timid ochii asupra lui Leo, preocupat de sacul de box din cealaltă parte a sălii.
Nici nu am mai avut ocazia să ne privim de la episodul acela bizar, cu expresia sa sumbră din momentul acceptării din partea reptilei a înțelegerii propuse de mine. Știu că nu ar trebui să mă intereseze atât de mult asta, dar nu pot să nu mă enervez la gândul că pare supărat pe mine. Și asta fără motiv. Dante pare să îl fi prins pe Tomas într-un discurs despre strategii de atac și găsesc oportunitatea perfectă să mă retrag neobservată.
Îmi mușc buzele în timp ce distanța dintre mine și Leo se micșorează și zâmbesc în formă de salut când ochii săi verzi se intersectează cu ai mei. Din fericire, se oprește din a aplica lovituri nemiloase sacului suspendat de bara de metal și respirația anevoioasă îi revine la normal în timp ce încuviințează scurt și mă opresc la doar câțiva pași de el. Nu prea sunt sigură ce ar trebui să îi spun, clipind rapid și apăsată de confuzie, însă reușesc să îmi regăsesc glasul după ce mi-l dreg timid.
- O să fac asta direct, Leo, rostesc hotărât, coborându-mi în slăbiciune privirea spre podea. Ești supărat pe mine cumva?
Pentru Dumnezeu știe ce motiv, mă simt incredibil de stupid să îmi pierd curajul așa în fața sa. Da, l-am sărutat, apoi am fost amândoi puși într-o situație pe viață și pe moarte și da, acum ne aflăm din nou într-o pasă proastă, aparent, dar asta nu înseamnă că am dreptul să acord atât de mult interes interacțiunii dintre noi. Mai ales când toate motivele acestei nevoi de a ști că suntem în regulă îmi cam încalcă propriile limite morale impuse.
- Eu să fiu supărat pe tine? întreabă și nu mai am nevoie de un răspuns exact.
Este evident ce simte din modul în care glasul îi rămâne dureros de neutru. Poate că asta ar părea normal la oricine altcineva, însă nu la el. Nu când Leo mi-a vorbit întotdeauna cu un calm și cu o cumpătare inconfundabilă. Mă încordez aproape instantaneu și inspir adânc în timp ce niciunul dintre noi nu mai spune nimic. Arunc o privire pe fugă în direcția lui Tomas și sunt ușurată să îl găsesc încă ocupat cu Dante. Nu e ca și cum aș fi cea mai bună prietenă cu întregul grup de mafioți anapoda, dar ultimele zile au fost destul de stresante considerând că a trebuit să mă abțin cam de la orice fel de interacțiune care ar putea fi suspicioasă cu ei. Chiar nu vreau ca Tomas să își formeze o impresie greșită. Nu m-am împrietenit cu oamenii ăștia cât m-au ținut sechestrată. Pur și simplu, m-am purtat civilizat cu ei pentru că m-au tratat în același mod. De cele mai multe ori.
Răsuflu prelung și fac un pas șovăitor, mai aproape de sacul masiv și intimidant. Îl privesc preț de câteva clipe tăcute cu nepăsare și găsesc imediat o nouă metodă de abordare a problemei.
- Deci, cum funcționează asta? Trebuie doar să îl lovești?
Întrebările mele par să îi fi stârnit interesul și ochii săi se fixează acum din nou asupra mea. Îmi lipesc palmele de pielea zgâriată și marcată de toate loviturile încasate, a obiectului din fața mea și mă trezesc cuprinsă de furnicături când o neobișnuită senzație de adrenalină îmi provoacă mâncărimi în palmă.
- Nu, nu chiar, Leo chicotește și este cel mai plăcut sunet din lume în acest moment. Dacă nu știi cum să îți strângi degetele, ai putea să te rănești singură chiar...
Îmi rostogolesc ochii incredulă și îmi strâng mâna dreaptă în pumn, pregătită să aplic puțină forță brută sacului de box dintre noi. Intenționez să fiu rapidă și precisă, însă suspin brusc, luată pe nepregătite când pumnul îmi este cuprins în palma mare și caldă a lui Leo, înainte ca măcar să facă contact cu ținta inițială.
- Nu așa, își scutură capul cu un aer amuzat, forțându-mi delicat degetele să se desprindă din strânsoare. Nu îți acoperi degetul mare cu restul degetelor... riști să ți-l rupi singură din cauza forței loviturii.
Vocea îi este caldă și întru totul prietenoasă, însă eu nu mă pot lăuda cu calmul pe care Leo îl promovează acum atât de lejer. Temperatura pare să îmi fi crescut subit din prima clipă în care degetele sale le-au atins pe ale mele și este nevoie de mult efort mintal să țin pasul cu explicațiile sale când continuă să îmi gâdile podul palmei cu atingerea sa blândă.
- Lipește-ți buricele degetelor aproape de baza lor și strânge articulațiile, mă sfătuiește și fac întocmai ce îmi cere, fără să mai îndrăznesc nici să clipesc cumva. Bine, acum degetul mare îl așezi peste cele strânse... Perfect! Acum poți lovi.
Mâna îmi este în sfârșit eliberată de a sa și inspir o gură mare de aer când poziția brațului nu mi se schimbă nici după câteva momente bune de tăcere bizară. Încuviințez prostește și îmi mut cu greu ochii înapoi asupra sacului ce îmi așteaptă dornic reprezentația. Îmi umezesc cu o mișcare rapidă buzele și îmi pun brațul în mișcare, lăsându-mi pumnul să facă contact cu obiectul care abia dacă se clintește în urma impactului. Bine, poate că nu mă așteptam să îl dărâm complet la pământ, dar nici de un rezultat atât de jalnic nu aș fi crezut că sunt în stare...
Mă întorc spre Leo cu un zâmbet resemnat și acesta își clatină capul într-o parte în semn de înțelegere. Îmi retrag mâna și frec degetele vătămate cu o oarecare curiozitate pentru mai mult. Aș putea să îmi încerc din nou norocul, dar știu deja că voi avea parte de aceeași concluzie asupra eforturilor mele zadarnice.
- Forța nu e totul. Trebuie să știi cum și unde să îți lovești adversarul.
- Oh, serios? Ai de gând să îmi sugerezi să recurg la o lovitură în locul unde soarele nu strălucește? râd, impulsionată chiar mai mult de momentul în care și el chicotește afectat.
- Și aia, însă mă refeream la ce ai putea să faci cu pumnii, nu cu genunchii, rânjește ușor, făcând un pas lat spre mine și bulversându-mă cu brusca lipsă de spațiu dintre noi. De exemplu, haide! Lovește-mă pe mine!
- Ai înnebunit? Nu o să te lovesc, râd iar, oprindu-mă doar în clipa în care seriozitatea de pe fața lui îmi demonstrează că nu glumea. Nu, Leo, vorbesc serios. Nu o s-o fac...
- Bine atunci, măcar spune-mi unde ai avea de gând să mă lovești dacă ai face-o...
Mă încrunt confuză și îi studiez chipul preț de câteva momente bune. De unde naiba ar trebui să știu unde să îl lovesc? După câtă putere pare că am în mâini, ar fi oricum un eșec total să încerc să îl rănesc în vreun fel. Aș avea mai multe șanse să îmi dobor adversarul de râs, asta când va realiza cât de ridicolă sunt. Ridic din umeri și îmi duc brațele la piept cu o nepăsare improvizată. Cumva, nici nu mă mai interesează atât de mult dacă Tomas ne urmărește conversația sau nu, pentru că sunt mult prea intrigată de ce se petrece între mine și un anumit interes de a învăța să mă apăr.
Dovadă că mă pierd ușor în gânduri, tresar surprinsă când îmi simt brațele prinse de mâinile lui Leo și privirile ni se intersectează cu un nou val de furnicături. Mi le desprinde lent din strânsoarea lor încordată și le las să îmi cadă libere pe lângă corp în timp ce Leo revine cu răspunsul pe care eu nu am fost în stare să îl găsesc:
- Lovești în punctul sensibil, spune și mă zgâiesc la el curioasă. Zona nasului, bineînțeles. Nimeni nu mai e în stare să lupte bine când există posibilitatea să aibă un nas spart și lacrimi curgându-i șiroaie din ochi!
Un hohot de râs îmi părăsește asurzitor buzele și de data asta sunt sigură că Dante și Tomas sunt acum cu atenția orientată spre noi. Ignor însă, senzația de vinovăție și îmi păstrez spatele întors, nedorind să întâlnesc privirea, fără îndoială tulburată, a fratelui meu. În schimb, mă las pradă stării de bine neprevăzute și mă sprijin ușor de sacul de box, arcuindu-mi sprâncenele în direcția lui Leo ca o promisiune de reținere și practicare a tot ce m-a învățat.
- Ai grijă, dacă îmi spui prea multe s-ar putea să ajungi și să pierzi în fața mea. Știi cum e, elevul își poate întrece oricând maestrul!
Mă aștept cel puțin la un zâmbet relaxat din partea sa, însă pe chip mi se așterne și mie îngrijorarea când trăsăturile îi devin treptat severe. Și aproape că uitasem că în urmă cu doar câteva minute era supărat pe mine! Acum că el și-am amintit, și eu sunt forțată să revin la anxietatea care mă cuprinde de fiecare dată când atmosfera dintre noi devine ciudată.
- Emily, de ce ai făcut asta? șoptește și nu îmi mai lasă șansă să îl întreb la ce se referă când buzele mi se desprind din linia fină de stres. De ce ai ales să rămâi?
Și brusc, parcă totul începe să capete sens. Am ales să rămân. Am ales să rămân în această lume a Mafiei în ciuda libertății care mă aștepta la distanță de un simplu refuz. Libertate pe care deși eu am alungat-o fără ezitare, cineva ca Leo ar accepta-o în mai puțin de o clipă. Să spun că mă simt prost în acest moment ar fi o minciună... mă simt de-a dreptul căzută din lună. Nu m-am gândit nici pentru o secundă cum va reacționa Leo când eu voi da atât de hotărât cu piciorul unei șanse pe care el nu o va avea niciodată.
- Leo, te rog... înțelegi de ce a trebuit să rămân, murmur, cu ochii încă ațintiți asupra podelei de sub picioarele noastre. Chiar nu am avut de ales.
- Și cum rămâne cu visurile tale? mă întreabă și capul mi se înalță ca trăsnit de fulger spre el. Ai renunțat la tot? Ai renunțat la ideea de a deveni medic, de face ceea ce îți place pentru tot restul vieții și de a trăi în pace?
- Poftim?! Bineînțeles că nu! Încă vreau toate astea! aproape strig furioasă, relativ rănită că m-ar crede în stare să îmi abandonez toate planurile de-o viață atât de prostește. Leo, încă am de gând să fac tot ce mi-am propus, dar... nu acum. Deocamdată, viața mea normală și fericită este pusă pe pauză și păstrată la loc sigur pentru momentul în care mă voi întoarce la ea, explic pe un ton ceva mai calm și un zâmbet timid și sincer îmi atinge buzele. Ai încredere în mine, Leo, încă îmi doresc să devin persoana pe care am plănuit de la început să o fac...
Glasul îmi revine în sfârșit la normal și mușchii mi se relaxează și ei când orice urmă de încruntare dispare de pe chipul lui Leo. Realizez ce discurs tocmai i-am ținut și mă înroșesc considerabil, ferindu-mi ochii de ai săi în timp ce îmi trec în fugă degetele prin părul blond și lung, căzut peste umeri în valuri dezordonate.
- Știu că am făcut o grămadă de lucruri necugetate de când mă cunoști, implicând și faptul că te-am sărutat în noaptea aia, dar crede-mă, de obicei nu sunt așa de... ăăăh impulsivă.
Un curent de aer rece îmi lovește subit spatele și prima reacție este să mă întorc pentru a descoperi cauza. Respirația îmi îngheață și ochii mi se lărgesc aproape instantaneu când îl zăresc la mai puțin de un metru distanță, îndepărtându-se cu pași lenți în timp ce spatele său este orientat spre mine.
- Drace, abia reușesc să șoptesc cu trăsăturile împietrite de groază, încă fixând acel corp care traversează echilibrat sala către ringul de luptă improvizat.
A auzit ce am spus? Mai precis, a auzit partea cu menționarea sărutului meu cu Leo? Nu contează oricum, nu? Adică chiar nu am de ce să mă panichez... lui Antonio Calistro nici că i-ar putea păsa mai puțin de ce fac eu sau cu cine. Așa este și așa trebuie să fie.
- Ai chef de o luptă? glasul amuzat al lui Dante mă desprinde din îngrijorare și mă răsucesc spre el în timp ce acesta și Tomas se apropie încet de ring.
Calistro încuviințează cu un mormăit incoerent și sângele îmi îngheață în vine. Ultima oară când l-am văzut a fost când m-a șocat cu acceptarea înțelegerii propuse de mine, urmând să se facă nevăzut pentru tot restul zilei și serii, dar... chiar nu mă așteptam să mai dau cu ochii de el prea curând... Pleoapele îmi alunecă într-un clipit alene și mă trezesc treptat prinsă de nevoia de a-l analiza din cap până în picioare, de a descifra fiecare părticică din ceea ce îl face el însuși. Nu mi-ar sta în fire dacă nu aș face-o.
Deși promovează același fel de pantaloni ca restul bărbaților ce domină sala, tricoul său alb și simplu acoperă ceva mai multă piele decât în cazul celorlalți, lăsându-mi libere privirii doar brațele sale încordate și liniile de mușchi ușor observabile prin materialul mulat al tricoului. Înainte să îmi dau seama ce fac, una dintre mâini mi se urcă la nivelul gâtului și trage de gulerul cămășii simple ce o port, desfăcând câțiva nasturi în timp ce pielea mi se înfierbântă de jenă. Sau cel puțin sper că ăsta e adevăratul motiv.
- Deci, cine se bagă? Dante rânjește cu subînțeles către fratele meu, mutându-și privirea și spre Leo doar când pare să îmi recepteze mânia din ochii scânteietori. Va fi o luptă pe cinste, vă asigur.
Sunt pe cale să intervin și să îl rog pe Tomas în cel mai discret mod cu putință să nu accepte, însă alăturarea lui Leo pe ring îmi face intenția inutilă. Îmi păstrez gura închisă și mă rezum la a mai face câțiva pași în apropierea fratelui meu în timp ce Dante aplaudă ca amuzat de o glumă proprie. Cei doi bărbați cu staturi atletice nu par să aibă nevoie de niciun fel de schimb de cuvinte pentru a porni o confruntare cu scopul... nevinovat de a se antrena.
Aceleași etape pe care le-am văzut în cazul confruntării dintre Dante și Leo își reiau cursul: mișcarea precaută și cu o grație aproape nepotrivită, asemeni unui prădător tulburat de nevoia de ucide, dar mânat și de abilitățile sale instinctuale; analiza minuțioasă a adversarului și a fiecăruia dintre gesturile sale, intuind și plănuid un contraatac dinainte; tenacitatea care să confere luptei caracterul unei bătălii în toată regula, de parcă miza ar depăși orice înțelegere stabilită la început.
Am senzația că nimic nu mi-ar putea lua ochii de la ei în acest moment.
Mă întreb cine va face prima mișcare și îmi primesc răspunsul când Leo se avântă spre Calistro. Atacul nu este unul menit să fie victorios însă, așa că expresia îi rămâne neutră când reptila se ferește fără ca măcar să clipească. Urmează o lovitură de pumn și icnesc involuntar când capul lui Leo se răsucește în urma impactului. Totuși, balanța pare să redevină echilibrată când Calistro este nevoit să se ferească și chiar să încaseze câteva dintre următoarele lovituri ale adversarului său, brusc impulsionat.
Amândoi sunt luptători cu experiență, asta e clar, însă sunt atât de asemănători și totodată, atât de diferiți încât fiecare secundă pe care o petrec privindu-i reprezintă o picătură de extaz pentru întreaga mea ființă, dominată de curiozitate pentru necunoscut. Deși niciunul nu și-a pierdut nici pentru o clipă calmul, diferențele majore dintre ei tot îi poziționează la o distanță considerabilă pe scara șanselor de câștig. Nu doar că e mai agil și mai cumpătat în numărul de atacuri, alegând să o facă doar în momentul oportun, însă Calistro reprezintă totodată, și un amestec amețitor de contrarii: calculat și ardent, puternic și oarecum reținut, acerb și totuși, impasibil. Nu voi reuși niciodată să descifrez misterul din spatele caracterului său ambiguu.
Câteva minute bune trec fără vreun semn de predare din partea vreunuia dintre combatanți și pulsul nu îmi încetează din a se aprinde ca o torță la fiecare mișcare ce se petrece mai repede decât aș fi putut eu să o intuiesc. Respirațiile amândurora sunt anevoioase și rigiditatea și agresivitatea par să fie principalele influențe pentru lupta care a trecut la un nivel nou de seriozitate. Și Calistro și Leo se mențin pe poziții ferm, însă este evident că nerăbdarea care mă topește pe mine a început să îi afecteze și pe ei.
Nici eu și nici Dante sau Tomas nu îndrăznim să scoatem niciun sunet, transformându-ne în cel mai silențios public pe care l-ar putea avea o luptă cu o impresie atât de nefastă. Calistro mârâie gutural și genunchii mi se transformă în gelatină când, în mai puțin de o clipă și într-un gest mai șocant decât aș fi putut presupune eu vreodată, tricoul său îmbibat în sudoare îi părăsește corpul lucrat și atinge podeaua prăfuită a salei de sport.
Nu știu ce e mai rău la reacția mea: gura căzută larg deschisă sau ochii bulbucați și sclipitori, laolaltă cu noua culoare stacojie a obrajilor mei. Brusc, amintirea momentului cu Dante de acum câteva zile îmi prinde contur în minte și pielea îmi ia foc sub senzațiile proaspăt trezite. Impulsiv. Există o șansă cât de mică ca eu să fi avut ceva de-a face cu impulsivitatea sa de atunci... o șansă care, fie că îmi place sau nu, este cauza stresului care mă copleșește iarăși după o absență binevenită...
Nu-ți pierde controlul, Emily...
Vreau să îmi iau privirea de la ei înainte să am parte și de mai multe motive să îmi fie rușine de mine însămi, însă nu mai am ocazia, pentru că lupta se termină de tot câteva atacuri și lovituri mai târziu, cu un deznodământ relativ previzibil, însă nu în totalitate... Pumnul drept al lui Calistro eșuează în ultima încercare de a ajunge direct la bărbia lui Leo și aproape că vreau să răsuflu ușurată, dar... asta doar până roata se întoarce la o sută optzeci de grade și Leo este trântit la pământ în urma unei lovituri surpriză de la pumnul stâng al reptilei, imposibil de fentat în cele câteva secunde care au alergat pe lângă ei cu viteza fulgerului.
Maxilarele lui Leo trosnesc dur și un geamăt îndurerat îi părăsește buzele în timp ce își cuprinde zona afectată într-o mână, parcă repoziționând totul la locul său în timp ce severitatea daunelor devine evidentă. Îmi dau seama cât de tare trebuie să fi durut aia doar din modul în care nu se grăbește să se ridice de pe saltea. Este limpede cine poate fi declarat câștigător de drept. Nici nu mai există îndoială... asta dacă a existat vreodată.
Nimeni nu spune nimic și tăcerea devine de mormânt în timp ce zgomotul produs de respirațiile accelerate ale foștilor adversari se domolesc treptat. Lupta s-a terminat, dar eu încă nu mă pot desprinde din starea fixă de șoc. Irisurii cuprinși de groază mi-au rămas ațintiți asupra locului în care Leo se culege acum singur de la podea și nu reușesc să mi-iau de acolo, în pofida a cât de mult îmi doresc sau încerc asta.
Calistro își trece lejer o mână prin părul răvășit de nădușeală și își recuperează tricoul abandonat de pe podea. Părăsește ringul cu o neutralitate tipică lui și pașii îl poartă imediat spre ieșirea din sală, timp în care Dante a izbucnit deja într-un râs caracteristic sie și Tomas și-a revenit și el ușor din starea de letargie provocată de finalul luptei. Înghit zgomotos în sec și capul mi se întoarce în următoarea clipă către ușile ce se deschid acum pentru a-i elibera calea de trecere. Ochii săi reci îi prind pe ai mei și jur că îmi pierd și ultima picătură de calm și control când amalgamul de semnificații din spatele acestei priviri mă doboară instantaneu.
Nu a fost niciodată nevoie de lovitura aceea pentru a câștiga lupta... nu a fost nici măcar nevoie să îl doboare pe Leo, în primul rând. Dar, nu, acea confruntare nu a fost una dedicată strict antrenamentului și acea ultimă lovitură nu a fost pur întâmplătoare.
A fost una personală. Răzbunător de personală...
***
- Știi ce trebuie să faci cu ăsta, spune calm dar cu seriozitate, aruncând telefonul lângă mine pe salteaua patului.
Mă întind după el cu un gest automat, însă nu găsesc şi puterea să îl deblochez imediat. Indiferent de cât de tare îmi bate inima de emoţie în clipa aceasta, nevoia incontestabilă de a face ceea ce urmează îmi forţează degetele să tasteze codul şi apoi să găsească numărul de telefon potrivit.
- O să fie bine, Em, Tomas şopteşte şi improvizez un zâmbet slab în timp ce apăs butonul de apelare.
Aştept cu inima cât un purice ca tonurile să dispară şi să fie, sper, înlocuite de o voce pe care mor de disperare să o aud. Un ton... două tonuri... tr-
- Tomas, glasul ei melodios răsună cu o implorare mişcătoare, aducând imediat lacrimi în ochii mei.
- Mamă, eu sunt, murmur, deja pierzându-mi vocea printre sughiţuri şi plânsete.
- Katrina?! Kat, draga mea, nu îmi vine să cred! spune cu glasul tremurându-i tulburător şi îi pot auzi plânsul prin telefon. Mă bucur atât de mult să îţi aud vocea!
Numai să o ascult folosindu-mi prenumele ei favorit mă topeşte pe interior. Un surâs abia perceptibil mă înviorează încet și îmi trag nasul sub privirea vizibil întristată a fratelui meu. Mi-aș dori să fiu singură în cameră dacă tot sunt nevoită să am conversația asta.
- Ştiu, mamă, ştiu... nici mie nu îmi vine să cred, rostesc şi îmi şterg urmele de lacrimi proaspete cu dosul palmei.
- Scumpo, oh Doamne, spune-mi, ești bine? Fratele tău este în regulă? Sunteți amândoi în siguranță?
Aprob din cap frenetic și realizez abia după că nu mă poate vedea.
- Da, suntem amândoi bine, spun, hotărâtă să îmi rețin lacrimile și scâncetele pentru tot restul conversației.
Chiar nu e nevoie să îi dau și mai multe motive de îngrijorare decât are deja. Mă uit la Tomas prelung și clipesc încet, de parcă aș încerca să mă conving de plauzibilitatea vorbelor mele doar după ce le-am rostit deja. Am speranța că asta ar putea reprezenta un prilej pentru a se mai liniști pentru mama... faptul că noi doi suntem împreună aici. Eram nedespărțiți când eram copii și acum pare că trecutul se întoarce să ne sprijine în noi întâmplări. Exact când avem cea mai multă nevoie.
- Kat, Tomas mi-a spus că te întorci acasă și am crezut că îmi pierd mințile când jetul tău nu a mai ajuns. Am încercat să vă sun și crede-mă, mai aveam puțin și veneam și eu acolo, însă unchiul vostru m-a convins să nu fac nimic imprudent... oh, pentru numele lui Dumnezeu, mă bucur atât de mult că sunteți amândoi bine!
Inspir adânc și o nouă lacrimă mi se prelinge fierbinte pe obraz. Tomas părăsește peretele de care s-a sprijinit în tot acest timp și mi se alătură pe pat, luându-mi mâna într-a sa și afișându-mi un zâmbet mic și încurajator.
- În legătură cu asta, mamă, încep, dregându-mi vocea pentru a scăpa de tremuratul din ea. Nu mai poți rămâne acasă... nu îți pot explica mai nimic prin telefon și știu cât de nebunesc s-ar putea să sune asta, însă nu poți avea încredere în oamenii tatei. Te rog, pleacă. Ia-l pe unchiul Calvino și pleacă... în Marea Britanie sau oriunde, numai nu rămâne acolo. Trebuie să ai încredere în mine, mamă.
Din nefericire, mama mea era deja orfană când l-a întâlnit pe tata, victimă a unei tragedii ce a lovit-o sub forma unui accident de mașină care i-a răpit ambii părinți. Italianul arătos și carismatic s-a îndrăgostit pe loc de britanica cu replici inteligente și în scurt timp povestea lor de iubire i-a purtat pe amândoi în Italia, la reședința care a aparținut familiei Bellini pentru aproape o sută de ani. Așadar, mama mea a părăsit singuratica Londră pentru căldura familială și dragostea pe care i-a oferit-o atât de generos patria tatei. Nu ar avea un loc sau o persoană la care să se întoarcă dacă ar face-o acum, dar sunt convinsă că mama ar ști cum să se descurce în țara ei natală fără să se piardă în regrete noi apărute...
Mi-e frică însă, de posibilitatea ca unchiul Calvino să refuze să o însoțească. Până la urmă, fratele mai mic al lui Luciano Bellini a fost mereu ambițios și perseverent când venea vorba de a proteja ceva ce era important pentru el. Nu s-a însurat niciodată și nu are copii, însemnând că eu și Tomas suntem singurele oportunități pe care le-a avut vreodată la a crește și a avea în grijă niște ființe plăpânde, agitate și gălăgioase. L-aș putea considera chiar o altă versiune a tatei, una doar puțin mai tânără și mai distractivă atunci când venea vorba de încălcat regulile stricte pe care ni le impuneau mereu părinții noștri. Totuși, faptul că unchiul Calvino a decis să locuiască în reședința Bellini alături de noi nu mi s-a părut niciodată mai favorabil ca acum... nici nu am idee cum mi-aș fi păstrat mintea întreagă și limpede fără să știu că este cineva acasă, capabil să aibă grijă de toate afacerile legale ale familiei și de mama și Tomas... care s-a decis însă, să mi se alăture în suferință aici. Fratele meu și eroismul său...
- Nu înțeleg, Kat... ce au oamenii noștri de-a face cu ce s-a întâmplat cu tine și Tomas? întreabă confuză și disperarea și nerăbdarea mea îmi stârnesc o enervare ușoară. Tatăl vostru încă lipsește da, dar ascultă-mă, trebuie să te întorci acasă. Și tu și Tomas trebuie să veniți aici și să găsim împreună o metodă să rezolvăm asta, să ne păstrăm în siguranță...
- Mamă, murmur, cu noi lacrimi curgându-mi pe obraji din cauza întrebării ce urmează să i-o pun. Ai știut dintotdeauna, nu? Despre tata.
Știu că nu are nevoie de mai multe explicații ca să înțeleagă la ce mă refer. Conversația devine subit tăcută și scâncetele mele silențioase se amestecă în cele abia audibile ale ei. Sunt conștientă de ce răspuns îmi va da și de cât de mult s-ar putea să mă rănească minciuna în care am trăit, când îmi va fi într-un final recunoscută, dar trebuie să aud asta dacă vreau să încep să trec peste această parte dureroasă a vieții mele. Să trec și să o las de tot în urmă.
- Îl iubesc pe tatăl tău, scumpo, spune și nu am nevoie de niciun cuvânt în plus ca să-mi fie confirmate bănuielile.
Inspir adânc și îmi șterg lacrimile într-o nouă încercare de a-mi opri complet plânsul. Știu că asta s-ar putea să fie egoist din partea mea, însă nu am de gând să mai continui conversația aceasta pentru mult. Nu pot. Sunt la câteva secunde distanță să clachez și să îmi pierd ireversibil calmul... și ăsta e ultimul lucru pe care ar fi indicat să îl fac acum.
- Știu, însă mamă, te rog, ai încredere în mine... pleacă de acasă. Dacă nu cu unchiul Calvino, atunci măcar singură. M-aș simți mult mai ușurată să te știu departe de tot ce te-ar putea pune în pericol, răsuflu zgomotos, parcă extenuată și mintal și fizic de întreaga discuție. Nu mai pot vorbi acum și nu am nicio idee dacă voi mai putea să te sun prea curând, dar te implor, stai în siguranță...
Un suspin copleșitor răsună din telefon și ideea că a început din nou să plângă în hohote mă tentează și pe mine să fac același lucru. În schimb, îmi țin respirația și îmi forțez nesiguranța să ia forma unui calm rece și dureros. Unul care mă transformă într-o persoană lipsită de sentimente, în persoana care trebuie să fiu dacă vreau să scap cu bine din toată nebunia aceasta.
- Te iubesc, draga mea... câtă vreme știu că tu și fratele tău sunteți bine și eu voi fi în regulă.
- Și eu te iubesc, mamă, șuier și din fericire, tonul mi s-a mai potolit din absența plânsului și cuvintele îmi sunt mai clare. Ai grijă de tine și, sincer, ai încredere în mine când îți promit asta... îl voi găsi pe tata și îl voi aduce acasă viu și nevătămat.
Închid înainte să îi mai dau șansa să îmi răspundă. Nu știu ce reacție ar fi avut, dar sunt convinsă că mi-e mai bine să nu o fac. Prefer să îmi imaginez că mă crede pe cuvânt și că are speranța că voi reuși. În același timp, și eu trebuie să mă agăț de aceleași lucruri neclare...
- Păi, asta a fost mai greu decât am crezut, murmur cu o încercare slăbită de jumătate de zâmbet și Tomas îmi desprinde delicat degetele din jurul telefonului.
Îmi trag nasul și îmi frec palmele de fața înroșită și pătată de lacrimi, în timp ce fratele meu se ridică de pe pat și își strecoară telefonul în buzunarul sacoului său de firmă. Sunt conștientă că ultima mea replică de înainte de a termina apelul nu l-a prea mulțumit, dar am dreptul la a-mi seta propriile așteptări imposibil de înalte și să mă chinui singură sperând să le și realizez...
Îmi sprijin capul în mâini și îl analizez cu mai multă atenție acum că este în fața mea, îmbrăcat bizar de elegant și parcă pregătit să iasă din casă.
- Te duci undeva? întreb și suspiciunea mi se află periculos de mult la granița cu furia.
Încuviințează scurt și aruncă o privire inexpresivă în întreaga mea cameră, în ceva ce-mi seamănă a o asigurare că dormitorul îmi este gol și sigur înainte să se îndure să mă lase singură. Asta dacă îl voi lăsa, firește. Îmi lipesc genunchii de saltea și mă așez pe vârfurile călcâielor, arcuindu-mi o sprânceană neîncrezătoare către expresia sa circumspectă.
- Tomas, unde pleci?
Nu știu dacă e din cauza severității profunde din glasul meu sau poate a schimbării mele bruște de atitudine, dar îmi contraatacă privirea cu una intensă și nervoasă. Nu mă las intimidată și reacționez la fel, lăsând enervarea să mă cuprindă în timp ce faptul că îmi ascunde ceva nu mai poate fi contestat.
- Ce se întâmplă, Tomas? Știu că este ceva ce nu îmi spui și nu pleci de aici până nu o faci... așadar, răspunde-mi: unde te duci?
Pufnește exasperat și își încrucișează brațele la piept, încă deranjat de interogare, dar dispus să îmi și îndeplinească dorința.
- Avem niște treabă în noaptea asta. Trebuie să ne întâlnim cu cineva important la un club pe undeva prin apropierea centrului Parisului, explică și în următoarea clipă sunt în picioare și gata de ceartă.
- Și eu de ce aflu abia acum?! Știu până și clubul la care te referi... și, crede-mă, o să îți placă acolo, îmi rostogolesc ochii, amintindu-mi de toate femeile superbe și pe jumătate goale care energizează atmosfera din clubul acela de striptease al lui Calistro. Nici măcar nu știu care e planul, mormăi și mă îndrept spre geanta mare din colț, sperând să găsesc rapid ceva acceptabil în care să mă schimb de hainele pe care le port de azi dimineață.
- Em...
- Ar trebui să port o rochie? Doamne, sper să nu... încă îmi pot aminti toate perechile acelea de ochi flămânzi din interiorul clubului...
- Emily, numele îmi este din nou pronunțat, de data asta cu ceva mai multă intensitate și duritate.
- Dar ar trebui să fie în regulă. Voi sta cu ochii în patru pentru ciudați și mă voi asigura că-
- Emily, tu nu vii!
Înlemnesc cu două rochii în mâini și aș putea jura că un fel de alarmă din interiorul minții mele s-a declanșat când i-am procesat cuvintele. Spatele îmi rămâne rigid și întors spre Tomas și acesta își continuă discursul pe un ton simțitor de stresat acum:
- Uite, trebuie să înțelegi. Este mai bine pentru toți dacă rămâi aici... în plus, câtă vreme nu e nevoie să te pui în pericol, eu pot sta liniștit și-
- Nu e decizia ta! strig și nici nu mă obosesc să îmi domolesc furia și exasperarea din ton. Am mai avut o dată discuția asta, Tomas... am dreptul să mă implic la fel de mult ca și tine!
- Îmi pare rău, Em, dar nici dacă aș vrea nu aș putea să te las să vii. Sunt ordinele lui Calistro.
Brusc, mânia îmi dispare de pe chip și este înlocuită de un rânjet. Un rânjet curbat încet și oglindă a toate blestemele care prind acum contur în gândurile mele. Las hainele să îmi cadă din mâini și îmi clatin lejer capul într-o parte, câștigând o privire suspicioasă din partea lui Tomas.
- Calistro, deci...
Rămân întru totul inexpresivă și mă îndrept cu pași moderați spre ușă, ignorând complet întrebările și tentativele fratelui meu de a mă opri. Îl ocolesc cu un mârâit când îmi blochează cu o încercare fără speranță calea și instinctele animalice par să mi se trezească și mai mult la viață în timp ce ies pe coridor și pornesc cu viteză spre biroul lui Calistro. Nu dau atenție privirilor soldaților pe lângă care trec în grabă și îmi păstrez voința în picioare, dând la propriu buzna în încăpere când ușa sa îmi apare în drum.
- Cum dracu' îndrăznești?!
Spre norocul intrării mele dramatice, se răsucește de la fereastră cu fața spre mine imediat ce ușa se trântește asurzitor în spatele meu. Deși nu pare uimit sau surprins de prezența mea, ezită înainte de a reveni la sarcina de a-și încheia nasturii cămășii sale negre, sarcină pe care i-am întrerupt-o atât de subit cu izbucnirea mea. Fără grabă și cu o precizie care îmi face sângele să fiarbă, își termină de închis cămașa și privirea sa se înalță din nou să o găsească pe a mea.
- Ce dorești?
- Ce doresc? întreb, exasperată până la limita nebuniei de calmul de care dă dovadă. Vreau să știu de ce naiba am fost exclusă de la planul pentru diseară! Avem o înțelegere, pentru numele lui Dumnezeu! Eu se presupune că trebuie să atrag atenția și tu să încetezi din a mai păstra toate informațiile pentru ti-
- Să atragi atenția ar fi ultimul lucru pe care ar trebui să îl faci în seara asta, mă întrerupe și jur că pot simți o urmă slabă de iritare în vocea aceea masculină și armonioasă. Nici nu vei pune piciorul în locul ăla din moment ce nu este nevoie de tine cu planul acesta, așa că fii deșteaptă și supune-te fără alte proteste imature.
Dacă înainte credeam că sunt furioasă, acum nu mai sunt sigură că există un cuvânt pentru cât de mult mă simt ca o bombă gata să explodeze. Dar asta chiar întrece orice limită. Avem o înțelegere. Eu îmi joc cuminte rolul de momeală și încerc să îmi îndeplinesc și misiunile proprii în timp ce mă forțez să îi ascult ordinele ridicole reptilei... bine, poate că nu și de data asta.
- Nu acestea au fost condițiile, mârâi și degetele mi se încleștează instantaneu în pumni. Nu poți să mă lași pe dinafară... nici nu te voi lăsa să o faci.
De îndată ce îmi termin fraza pare că nu mai sunt singura persoană stresată din încăpere. Maxilarele i se încordează și ochii aceia albaștri și fatali se îngustează în direcția mea cu amenințarea unei furtuni gata să distrugă totul în jur. Îmi urăsc corpul trădător pentru asta, însă mi-e imposibil să nu îmi pierd din tupeu în fața modului înfricoșător cu care mă dezarmează în doar câteva clipe.
- Nu ai luxul de a alege. Faci cum îți ordon și rămâi aici, face doi pași promițători spre mine și eu mă dau unul precaut înapoi.
- Sau ce? mimez inocență, știind că provocarea bestiei nu ar fi o alegere prea strălucită acum. Știu că vă duceți la clubul acela din nou și am de gând să vă urmez chiar și dacă va trebui să trec prin toate matahalele tale de mafioți ca să o fac, șoptesc și sunt mai mult decât mândră de nota de încredere care îmi încarcă fiecare cuvânt. Nu mă poți opri și știi asta.
M-am cam riscat cu tupeul, totuși. În doar câteva secunde, distanța precaută dintre noi dispare și suspin alarmată când îmi capturează brațele în două strângeri aspre și mă lipește vehement de el. Fețele ne sunt la milimetri de a se atinge. Respirația mea se contopește cu a sa. Piepturile ne sunt alipite și inimile pulsând într-o sincronizare covârșitoare. Ochii săi sapă adânc în ai mei și nu mai e loc de niciun fel de plan de rezervă când vocea sa îmi gâdilă pieptul, odată cu vibrațiile mârâitului său amenințător.
- Chiar mă calci pe nervi în ultima vreme, murmură și buzele tremurânde mi se întredeschid cu un suspin slăbit.
Amintirea episodului de azi din sala de sport reușește să îmi oprească preț de o clipă respirația și mă încordez automat când retrăiesc mintal momentul în care l-a doborât pe Leo la pământ cu acea lovitură exagerată. Nu e frica cea care mă cuprinde pas cu pas ci... extazul. Fiori încep să mă cutremure de la interior și brațele să mi se înfierbânte în locurile în care degetele sale mă rețin prizonieră.
Ar trebui să urăsc faptul că are un astfel de efect asupra mea. De fiecare dată când ne apropiem, scântei încep să sară și amenințări cu moartea să cadă. El mă avertizează să stau departe și eu refuz. Eu îi ordon să nu se mai joace cu viața mea și el se opune. Suntem amândoi prinși în această confruntare în care nimic nu este cunoscut: nici regulile, nici finalul... nici miza. Poate că doar mi se pare mie, însă nu sunt singura care își pierde controlul când vine vorba de a ceda în acest joc al distrugerii moralului și abandonării interzisului.
- Și ce ai de gând să faci în legătură cu asta? întreb cu glas șoptit, aproape cedând tentației de a-mi lăsa buzele să ia forma unui zâmbet plin de superioritate.
Pleoapele îmi cad lent închise când îi simt mâinile alunecând de-a lungul brațelor mele și oprindu-se blând în jurul încheieturilor. Aer cald îmi torturează acum pielea expusă a gâtului lăsat pradă de capul meu, dat cu slăbiciune pe spate la comanda irezistibilă a atingerii lui. Oftez silențios când aproape îi pot simți buzele, făcând contact cu zona mea sensibilă din spatele urechii și murmur incoerent un protest inaudibil.
- Ce o să fac, spuneai?
Scâncesc brusc când mâna dreaptă îmi este smucită în direcția ferestrei și nici nu mai am șansa să mă dezmeticesc la timp, asta înainte ca toate speranțele să îmi fie spulberate din cauza prostiei de a-mi lăsa garda jos complet. Repede și fără greșeală, Calistro recuperează un set de cătușe dintr-unul dintre sertarele biroului său și îmi prinde mâna pe care încă o pedepsește cu o forță dureroasă. Cealaltă cătușă este închisă în jurul mânerului de la alt sertar și mafiotul se îndepărtează acum cu doar câțiva pași lați și hotărâți.
- Ce naiba? murmur, privind cu ochi largi și îngroziți către cătușe și încercând în următoarea clipă să îmi eliberez instinctiv mâna din prindere.
Trag și panica mă cuprinde instantaneu când singurul rezultat vine sub forma durerii produse de cătușa ce îmi împiedică încheietura din a se depărta prea mult de birou. Înjur printre dinții încleștați și încep să îmi zbat mâna și mai neliniștită, indiferentă durerii pe care mi-o provoc singură.
- Dă-mi drumul în secunda asta, Calistro! strig pe jumătate mânioasă, pe jumătate alarmată, ridicându-mi capul în direcția bărbatului ce mă privește impasibil de la ușă. Nu glumesc! Nici să nu te gândești să îmi faci as-
- Stai aici, ordonă scurt și fără emoție, apăsând clanța și ducându-mi panica la cote inimaginabile.
Nu, pentru numele lui Dumnezeu, nu! Nu pot să pățesc așa ceva acum!
- Rămâi cu ochii pe ea și nimeni să nu o lase să iasă de aici până ce nu mă întorc.
Soldatul aprobă respectuos și ferm din cap, timp în care reușesc să prind în mâna liberă un pahar gol de pe suprafața biroului și să îl arunc imediat în direcția mafiotului. Obiectul se sparge la contactul cu peretele de lângă capul său și reptila se întoarce spre mine cu un rânjet malițios.
- Drăguță încercare, rostește și un țipăt frustrat îmi părăsește buzele.
Ușa se închide în următorul moment în spatele său și acum chiar nu mai am motive să sper că ăsta e doar un coșmar teribil. Singură și abandonată în biroul lui, cu mâna prinsă de o bucată gigantică de mobilă imposibil de urnit și cu răbdarea la pământ, ideea că tocmai am fost jucată pe degete îmi rănește orgoliul cu o lovitură mortală. Strig din nou și nu aș fi surprinsă dacă întreg Parisul m-ar auzi acum:
- Antonio Calistro, nenorocitul dracului!