Ne-am oprit o singură dată, peste noapte, până să ajungem la granița haitei lui Nicolas. Toți lupii au început să se transforme în forma lor umană de parcă așa ar fi fost obiceiul, așa că m-am supus și eu aceluiași lucru.
— Bine ai venit în Blood Moon! mi-a urat Nicolas, bătându-mă prietenește pe umăr după ce am reușit să trag un tricou pe mine.
Cu celălalt braț mi-a făcut invitația de a o lua înainte, dar tot ce vedeam erau copacii. Eram încă în pădure.
— Mergem pe jos de aici. Nu este foarte departe, mi-a răspuns el de parcă mi-ar fi citit gândurile. Mi-a înmânat rucsacul deja murdar de noroi și a luat-o înainte, parcă țopăind printre copaci.
Am încercat să dau uitării scena de ieri, dar nu îmi puteam șterge din cap ochii acelui bărbat. Nici nu dormisem bine din cauza imaginilor care jucau sub pleoapele mele. L-am văzut pe Nicolas vorbind cu câțiva dintre oamenii lui și nu m-am putut abține să nu mă gândesc dacă nu cumva și el se gândea la același lucru.
Nici măcar nu părea perturbat, niciunul din ei nu părea. Se părea că doar eu mă mai agățam de acele imagini.
Erau mai sălbatici decât eram eu obișnuit.
Urmau calea lupului dar asta nu însemna că erau niște monstruozități. Nu?
Doar le lăsau lupilor mai multă libertate, dar nu ar fi trebuit să fie atât de rău...
Încă era totul nou pentru mine sau poate că asta făcea parte și din haita lui Colton, doar că nu o văzusem eu. Deși chiar și să mă gândesc la așa ceva era greșit, exista totuși o posibilitate.
După câteva minute de mers pe jos, au apărut cei care stăteau la periferia haitei. Copiii se jucau în fața caselor iar mamele lor întindeau rufele pe sârmă. Toți s-au oprit pentru a se pleca în fața noastră, ca semn de respect pentru Alpha-ul lor.
Toate casele arătau aproximativ la fel. Arătau ca niște barăci rustice și lungi cu șeminee din foc afară. Nu existau străzi sau trotuar. Era doar pământ și iarbă. Ca și cum cineva ar fi venit în acel loc și ar fi tăiat câțiva copaci, poziționându-și haita acolo.
La capătul caselor-barăci, era o altă casă, mai lungă și mai mare decât celelalte. Avea două corpuri și o cărăruie din piatră care ducea direct spre ușa de la intrare.
— Asta este casa haitei? Erau și câțiva copaci în fața ei, ca un fel de grădină. Auzeam și ciripitul păsărilor din jur.
— Nu, este casa mea. Nu există casa haitei. Mi-am întors capul pentru a-l privi, puțin șocat de ceea ce auzisem.
Am crezut că toate haitele aveau o casă a haitei. Unde se țineau toate întâlnirile? Unde stăteau membrii haitei dacă aveau nevoie de un loc unde să doarmă?
— Nu există o casă a haitei? Nicolas a deschis ușa de la intrare, făcându-mi semn să intru.
— Nu. Ne strângem afară când sunt întâlnirile iar dacă cineva are nevoie de un loc unde să stea, trebuie să își construiască singuri.
Ei bine, asta explica bărăcuțele lungi de afară.
Ușa s-a închis cu un scârțâit în spatele meu, lăsând la iveală un spațiu larg invadat de lumina de afară. Culoarea deschisă a lemnului avea un contrast foarte frumos cu mobila cu care Nicolas a decorat încăperea.
Scările erau direct în fața noastră iar în dreapta este un hol cu câteva uși închise.
Am auzit sunet de pași deasupra noastră apropiindu-se de scări și au apărut două femei cu capul plecat. Și-au șters repede mâinile de șorțurile pe care le purtau, iar Nicolas s-a îndreptat spre ele.
— El este fiul meu, Liam. Vreau să fie tratat cu același respect ca și mine. Femeile doar au dat aprobator din cap iar Nicolas le-a trimis de acolo.
— Îți voi arăta camera ta. M-a împins de umeri pentru a urca pe scări. Ochii mi-au rătăcit pe pereți și nu am putut să nu observ diferența dintre casa lui Nicolas și cea a lui Avery și Colton. Nu avea niciun tablou pus. Nicio pictură sau flori decorative. Nu era nimic în casă care să fi dat de înțeles că aparține cuiva.
Ca și cum era un model de casă dată spre vânzare. Îndeajuns să îți arate ce poți avea și ce retușuri personale ai putea face.
— Ce se întâmplă, Liam? Vocea lui Nicolas m-a trezit din visarea mea. Nici nu observasem că se oprise din mers.
— Încerc doar să acumulez totul, am dat din umeri, dar Nicolas nu părea convins.
Nu mințeam, chiar acumulam totul, comparativ cu ceea ce știusem.
— Încă te gândești la Isaac, nu-i așa? mi-a reproșat aprope nervos.
M-am încruntat. Isaac trebuia să fie bărbatul din pădure. Cel care mă bântuia pe mine.
— Nu, mi-am scuturat vehement capul. Deși tot în capul meu era iar vina pe care o simțeam era imensă.
— Încetează să-ți mai lași partea umană să fie în control. Vârcolacii nu trebuie să se simtă vinovați. Totul este despre supraviețuire!
Arăta de parcă ar fi avut mai multe de spus, dar ochii lui s-au mărit, de parcă i-ar fi venit o idee. A deschis ușa camerei care trebuia să fie a mea și m-a băgat rapid înăuntru.
— Știu exact de ce ai tu nevoie. Mi-a închis ușa în nas, lăsându-mă să mă holbez la ușa de lemn și să mă întreb ce tot îndrugă.
Camera era drăguță, cu un pat dublu mare, așezat între două ferestre înalte. Era și o ușă în stânga și o masă la dreapta. Am deschis ușa pentru a da de o baie încăpătoare, cu o cadă care ocupa destul de mult spațiu.
Mă întrebam cine avusese ideea să pună dulapul de haine în baie, dar nu părea o idee chiar atât de rea. Păcat că nu prea aveam ce să pun, nu împachetasem cu mine prea multe lucruri, așa că mi-a luat câteva minute să așez tot.
— Scuze? M-am întors surprins spre sunetul feminin al unei voci.
Rar se întâmpla să fiu luat prin suprindere de cineva, datorită auzului bun. Dar a fost la fel de silențioasă precum un mic șoricel.
Părul ei roșiatic era prins într-un coc dezordonat, dar nu mi-am putut da seama de detaliile feței ei deoarece avea capul plecat. Înțelegeam faza cu plecatul capului în fața unui Alpha, dar nu eram niciun Alpha și din ce vedeam eu, era mai mult decât o simplă plecăciune.
De parcă i-ar fi fost frică să își ridice capul.
— Hei. Sunt Liam. Nu am știut ce altceva să spun. Era clar că știa cine sunt sau cel puțin auzise.
— Alpha m-a trimis să te duc la el.
Am dat aprobator din cap, în ciuda faptului că nici nu se uita la mine.
— După tine..., am lăsat propoziția neterminată în speranța că îmi va spune numele ei, dar tot ce a făcut a fost să se întoarcă pe călcâie și să meargă în fața mea.
Biroul lui era la primul etaj. Fata a ciocănit repede și mi-a deschis ușa.
— Ah, Liam. Ai ajuns la timp. A trimis-o pe fată din încăpere, cerându-i să îl cheme pe cineva numit Jordan.
Nicolas mi-a tras un scaun lângă el. Nu era nimic ieșit din comun nici aici. Nu știu ce mă așteptam să văd, poate o poză cu mama mea, dacă tot a iubit-o așa de mult?
Dar nu era nimic. Exact ca și în restul casei. Pereții erau din lemn, cu o masă sub o fereastră și câteva scaune.
— Lupul nu este o creatură de care să fi speriat, a început el să vorbească, cu mâinile peste piept. Am fost învățat acum ceva timp faptul că trebuie să lăsăm bestia să trăiască prin noi. Unii cred că ar trebui să le ținem sub control, înlănțuite, dar dacă am face acest lucru, nu suntem cu nimic mai presus decât oamenii. Iar noi suntem mult mai buni decât oamenii.
Chiar după ce și-a terminat micul discurs, s-au auzit câteva bătăi în ușă. Am așteptat să invite persoana respectivă, dar nici nu s-a clintit, în schimb continua să se uite la mine cu un zâmbet mârșav.
— Cea mai bună metodă de a lăsa bestia liberă, este dorința sexuală. Ochii mi s-au mărit auzind cuvintele lui. Ca un mic cadou de bun-venit pentru fiul meu, am pregătit pentru tine ceva în cameră. Poți să te duci. Voi trimite după tine diseară la cină.
Nu m-am mișcat imediat, încercând să gândesc corect, pentru că ceea ce spusese el mă nimerise ca un pumn direct în ceafă. Mi-a trimis o fată în cameră?
— Jordan a ales-o doar pentru tine. Nu o lăsa să aștepte. Lasă-ți lupul să preia conducerea.
Nicolas a făcut un gest spre ușă iar eu am înțeles că era timpul să plec. Îmi simțeam picioarele de ciment în timp ce urcam scările. Nu eram prea confortabil cu ceea ce îmi spusese Nicolas, dar încă dezbăteam în capul meu dacă el chiar vorbise serios.
Când am ajuns la capătul scărilor, nasul mi-a fost invadat de un miros delicios. Mirosea a trandafiri și vanilie, parcă mirosul mă purta înspre a-i găsi sursa.
La asta se referise el când mi-a spus să las lupul să preia conducerea? Pentru că, pe bună dreptate, simțeam cum mirosul nu mă încânta doar pe mine ci și pe lupul meu care începuse să se agite, purtându-ne spre ușa dormitorului meu.
Ceva strălucitor de pe jos mi-a atras atenția și am dat cu ochii de o cheie de argint. De ce era o cheie pe jos? Și mai important, de ce era ușa încuiată?
Am luat-o de pe jos și am descuiat-o, apoi am deschis-o ușor, curios să aflu de unde provenea acel miros dulce.
●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●●
!Capitol needitat!