După ce am făcut față cu succes stresului de a auzi numele Almei în fiecare colțișor al universității, m-am retras în oaza mea de liniște a camerei de cămin.
Simțeam cumva că nu îmi găsesc locul, ca o ușoară senzație de disconfort. Așa că am decis să îi dau un telefon singurei persoane care reușește întotdeauna să mă calmeze.
Am ridicat telefonul de pe noptieră și am apelat numărul mamei.
— Aimee? Ce faci, puiul mamei? Întreabă ea imediat după ce a răspuns.
— Sunt bine, mamă. Am terminat cursurile și voiam să văd ce faceți.
— Tatăl tău e încă la serviciu. Eu sunt liberă azi și m-am gândit să mă apuc puțin de renovat.
— De renovat? Întreb eu nedumerită. Sunt doar câteva luni de când ai renovat ultima oară.
— Nu a ieșit cum mi-aș fi dorit.
Pufnesc ușor în râs, apoi un oftat îmi scapă printre buze, fără să îmi dau seama.
— Ooh, puiul meu. Ce e cu acest oftat? S-a întâmplat ceva între tine și Riley? Mă întreabă ea.
Întotdeauna m-a surprins cum reușește să își dea seama de unele lucruri fără ca eu să spun ceva. Un oftat, o privire, sau pur și simplu un surâs îndurerat sunt suficiente pentru a o face să înțeleagă.
— E complicat, mamă. Sunt atâtea de povestit..
— Și nu te simți în stare acum să îmi povestești, nu?
— Nu prea, răspund eu. Îți voi povesti absolut tot în week-end când vin acasă. Acum, însă, e prea recent.
— Voi fi aici oricând ai nevoie de mine, sper că știi asta.
— Știu, mamă, chiar știu. Acum aș vrea să mă pun puțin pe învățat, așa că ne auzim mâine.
— Bine, iubita mamei. Te iubim.
— Și eu vă iubesc, spun scurt și închid telefonul.
Mai oftez o dată înainte de a trage aer în piept și a îmi scoate cursurile. Mai e doar o lună până la vacanța de Crăciun și perioada asta e plină de examene și stres.
Îmi prind urechile ore bune în cursurile de la Rmfi (Relații Monetare Financiare Internaționale) și în micile pauze, mă tot gândesc dacă a fost o idee bună să studiez economia.
În jurul orei 20 sunt deja sătulă până peste cap de învățat, așa că mă retrag în sufragerie cu o cană aburindă de ciocolată caldă.
De parcă ar fi simțit pauza, telefonul meu începe să strănute de zor, anunțându-mă de câteva mesaje noi.
Ridic telefonul de pe genunchiul pe care îl lăsasem și deschid mesageria.
R: Iubito
R: Ce faci?
R: Mi-e atât de dor de tine.
Inima îmi stă pe loc preț de câteva secunde și un zâmbet cald îmi arcuiește colțurile buzelor, dar la scurt timp după îmi amintesc locul unde se află, și în compania cui..
A: Mă răsfăț cu o cană de ciocolată caldă. Tu ce faci?
R: Acum am ajuns în camera de hotel. Ești singură sau ai găsit pe cineva care să te țină în brațe în absența mea?
Deși știu că o spune ca o glumă, a reușit să mă enerveze teribil. El e cel care a plecat la ea, și el e cel care probabil a sărutat-o când s-au reîntâlnit.
A: Nu au trecut nici 24 de ore de când ai plecat de lângă mine și deja ai început să debitezi tot felul de prostii?
R: Iar ești fraieră. Doar glumeam.
Da, chiar mă simt ca o fraieră. Dar nu din motivul pentru care mă numești tu așa, ci pentru că am permis cu bună știință să mă aflu în situația asta. Să mă învârt ca un leu în cușcă și să îmi distrug buzele de atâta mușcat din cauza neliniștii.
Sunt complet înspăimântată și mi-e teamă de răspuns, însă e mult mai greu de suportat ideea de a nu știi, așa că trag aer în piept și scriu întrebarea care nu îmi dă pace.
A: Și...cum a decurs re-întâlnirea cu Alma?
Adaug la final un emoticon zâmbăreț care să ascundă cât de cât neliniștea pe care o simt. Să pară mai mult un mod de a face conversație, deși aș prefera de o mie de ori să o închei decât să trebuiască să vorbesc despre asta.
R: A fost ok.
Atât? Doar "a fost ok"?
Nu mă mulțumește acest răspuns. Vreau să știu tot, de la primul pas în salonul ei, până la ultimul. Ce ați făcut, ce ai simțit...
A: Doar ok?
R: Da, doar ok.
Din nou mă enervez teribil și deși mi-am promis că voi încerca să gestionez situația cu maturitate, reținerea lui mă face să îmi pierd mințile.
A: Ai sărutat-o?
R: Aimee, ce e cu întrebarea asta?
A: Ți-am pus o simplă întrebare la care aștept un răspuns la fel de simplu. Da sau nu?
R: Te porți ca un copil mic. Nu ne face asta.
Eu?
Eu să nu ne fac asta?
Cu ce naiba sunt eu de vină?!
A: Da sau nu?
R: Da. Ești mulțumită acum?
La naiba, nu. Nu sunt mulțumită.
Răspunsul ăsta a picat cu greutatea unui bolovan pe moalele capului meu, și deși fiecare atom din trupul meu știa acest lucru, celulele mele nervoase îl negau.
De parcă ar fi dat o luptă acerbă în interiorul meu doar pentru a mă convinge de contrariu. Ca și cum ar fi preferat o minciună frumoasă în locul adevărului atât de dureros.
Și deși știam că apropierea celor doi e inevitabilă și eram conștientă de durerea pe care mi-o va provoca, acum că o simt pot afirma că mi-a depășit așteptările.
A: Nu te întreb dacă ți-a plăcut, pentru că e evident că da. Te trădează sentimentul de vinovăție și încercarea de a ascunde acest lucru. Îți urez noapte bună.
Las telefonul pe canapea și încerc să ignor strănutatul insistent. Fără succes, însă, pentru că nu sunt suficient de puternică pentru a mă abține din a nu citi mesajele. Dar cu siguranță nu voi răspunde.
R: Nu am spus nicio secundă că mi-a plăcut. Am ascuns lucrul ăsta doar pentru că știu că îți face rău, nu pentru că m-aș simți vinovat.
R: Nu te purta ca un copil, răspunde.
R: Aimee, ești mai matură de atât.
Știi, Riley? Nici măcar acum nu ai negat că ți-a plăcut și asta nu face decât să confirme că bănuielile mele erau adevărate. Și deși apreciez că nu minți în totalitate, tot un fel de minciună o consider. Pentru că nu spui cuvintele, însă vrei să mă faci să înțeleg că nu e adevărat.
Nici nu apuc să citesc bine mesajele, că telefonul începe să sune afișând pe ecran inițiala persoanei care a reușit în doar câteva luni să îmi întoarcă viața pe dos.
Îi resping și sună din nou.
A doua oară.
A treia oară.
Până îi blochez apelurile și se rezumă la un mesaj.
R: În regulă, iubito. Îți doresc o seară minunată și nu uita că te iubesc. Pentru totdeauna.
Da, cu siguranță ai avut tu grijă ca seara asta să fie minunată.
Și deși lacrimile dau să apară, mi-am promis mie însămi că nu mai plâng și că nu mă mai consum. Viața merge înainte, cu sau fără el.
Trag aer în piept chiar în momentul în care Clarissa iese din camera ei.
— Bună, Clarie, spun eu zâmbitoare. Ai chef de un film?
— Oh, spune ea scurt. Nu te-am mai văzut zâmbind de atâta timp încât cum aș putea să te refuz?
Pufnim amândouă în râs în timp ce ea se aruncă lângă mine pe canapea.
Comandăm mâncare chinezească și în timpul în care livratorul ajunge cu mâncarea, ne hotărâm la filmul Dirty Grandpa.
Și pentru câteva ore chiar mă simt bine. Hohotele de râs se lovesc în pereții încăperii, creând ecouri surde și zâmbetele noastre sincere dau impresia că viața este totuși frumoasă în cele din urmă.
Și că și după cea mai urâtă furtună, tot poate să iasă soarele.