Încerc din răsputeri să mă concentrez pe conversația ce se derulează acum între noi, însă gândul și ochii mei îmi fug la străinul din colțul întunecat.
Mâinile îmi tremură, și nici măcar băutura tare din pahar nu mă liniștește.
— Aimee, ești bine? întreabă Clarissa. Ești palidă.
— Sunt bine, Clarie. Dar tu? Ziceai că va fi și Dean aici.
— Așa ar fi trebuit, nu lipsește niciodată de la ieșirile grupului.
— Nu crezi că ar trebui să îl suni?
— Nici vorbă. Probabil e doar un fel de a căuta atenție și a mă face pe mine să mă simt vinovată. E o relație toxică, Aimee. La început a fost frumos, dar în ultimii doi ani..
— Ultimii doi ani? Wow, dar de cât timp sunteți împreună.
— De când aveam 16 ani și jumătate. Ne-am cunoscut la liceu și am rămas unul lângă altul.
— Ce frumooos, spun eu cu ochii aproape în lacrimi de emoții. Credeam că relațiile durează atâta doar în filme.
— Odată ce găsești persoana potrivită, nu mai poți trăi fără dragoste.
Privirea și gândul îmi erau atât de implicate în discuția cu Clarissa încât nici nu am observat că dialogul nostru a atras atenția tuturor celor din jur.
— Iubirea e o prostie, trăiești mai liniștit fără ea.
Sunetul vocii sale cauza în mine cutremure infinite și urechile mele parcă dansau de fericire. Un sentiment ciudat mă încerca..ca sentimentul acela ciudat de dor, când îți vine să strângi în brațe cu atâta putere o persoană, încât îți e teamă să nu îl lași fără aer.
În sfârșit străinul a catadicsit să se amestece printre noi, muritorii de rând, printre fraierii ce tânjesc după iubire și afecțiune, printre fata al cărui univers tocmai l-a dărâmat.
Încerc să par impasibilă și recunosc că vreau să îl provoc doar pentru a continua să se implice.
— Riley parcă ziceai că te cheamă, nu? Uite cum stă treaba, Riley, spun eu accentuând pronunția numelui lui și un zâmbet malițios, dar calm și dulce îi apare pe față. Oricât ai încerca, când e dragoste adevărată nu te poți ascunde, nu poți fugi. Într-o zi te vei îndrăgosti fără drept de replică și atunci vei înțelege.
Surâsul îi dispare de pe față.
— Eu nu mă voi mai îndrăgosti niciodată, spune el.
Privirile celorlalți se îndreptă în toate părțile, mai puțin spre noi. De parcă ar evita să ne privească, de parcă ar știi mai multe.
— Ia exemplu lui Heathcliff, personajul principal al cărții din mâna ta. A crezut că poate trăi fără iubire și fără Caty... și unde l-a dus asta?!?!
Îmi aruncă o privire pătrunzătoare și încearcă să simuleze un zâmbet cu care să ascundă durerea din ochii lui.
Își întoarce iar privirea către carte și discuția a luat sfârșit ca și cum nu ar fi început niciodată, ca și cum nu aș simți golul acesta în gât și în suflet.
E fascinant cum sunt momente critice în viață care îți schimbă la 180 grade cursul vieții, definitiv și irevocabil. Care dacă nu ar fi existat, nu te-ar fi adus acolo unde ești.
Momente cheie în viață.
În nenumărate rânduri m-am gândit cum ar fi fost viața mea dacă măcar într-un moment lucrurile ar fi stat altfel. Dacă nu m-aș fi născut cu micuța mea inimă plăpândă, sau dacă măcar starea mea nu s-ar fi agravat și aș fi rămas pe viață dependentă de pumnul de pastile.
Dacă nu aș fi avut coșmarurile care m-au ținut trează și m-au făcut să răsfoiesc paginile site-ului Princeton. Și întrebarea cea mai grea..dacă transpantul nu ar fi venit la timp?!
Firea mea vioaie și optimistă îmi insuflă credințe poate naive sau nu, precum călătoria noastră prin viață este mai mult decât putem noi vedea cu ochiul liber.
Undeva în substraturile unei vieți normale, scopul nostru este unul mai măreț și mai grandios.
Cumva, cândva, reușim să avem un impact asupra vieții cuiva sau să o schimbăm. Poate printr-un simplu gest de afecțiune sau milă, sau poate prin simpla noastră prezență.
Nodul din gâtul meu nu a dispărut, dar senzația de neliniște se mai domolise, ardea mocnit undeva în străfundurile propriei mele existențe.
— Haideți să jucăm ceva, spune Vera cu un zâmbet jucăuș. Sticluța, sau adevăr sau provocare.
— Nu am chef de provocări, însă sticluța ar merge, continuă Betty.
Toți ceilalți aprobă planul lor în timp ce Riley nici măcar nu își ridică privirea dintre paginile vechi ale cărții.
— Eu zic pas, spun eu.
Toți ceilalți mă privesc contrariați și încearcă să mă facă să îmi schimb decizia, dar mie chiar nu îmi arde să mă sărut acum cu cineva la întâmplare doar pentru că o sticlă și-a îndreptat botul spre mine.
— Jucați voi, eu o să mă plimb puțin printre cărți, spun eu.
Mă ridic de pe canapea și o iau agale printre rândurile de cărți.
Este atât de întuneric aici încât am nevoie de lumina telefonului pentru a citi titlurile.
Odată ajunsă în partea cealaltă a librăriei, mă delectez cu liniștea din jur. Aici nu ajung hohotele de râs, sunetul de doză deschisă sau click-ul din momentul în care aprinzi bricheta.
Ajung în dreptul cărților lui Nicholas Sparks și aproape îmi scapă un vuiet de bucurie când zăresc volumul meu preferat, Dacă te-aș găsi.
Am urmărit cândva filmul If I stay, făcut după volumul Dacă aș rămâne și pot spune cu sinceritate că nu am fost chiar impresionată de el. La scurt timp am găsit și cartea. Mult mai frumoasă decât filmul, dar nici aceasta nu m-a impresionat.
Aproape renunțasem la această poveste, când întâmplător am dat peste volumul 2. Nu m-am așteptat la ceva spectaculos, însă nu aveam nimic mai bun de citit așa că am cumpărat-o.
Ei..puține cărți le pot pune acum deasupra acesteia.
Iau cartea în mâinile mele firave și fac stânga împrejur să mă întorc la canapea, când mă izbesc puternic de o siluetă.
Dau să țip din cauza spaimei, când o mână îmi acoperă buzele.
— Nu țipa, sunt doar eu, spune Riley.
— Ce dracu'?!
Nu sunt obișnuită să vorbesc urât, însă acum nu m-am putut abține. Expresia mea facială probabil m-a trădat, pentru că zăresc prin întuneric zâmbetul ce tocmai i-a apărut.
La naiba, zâmbetul ăsta mi-a înmuiat genunchii.
— Nicholas Sparks?! Nu aș fi putut ghici niciodată că ești fană romane de dragoste, spune el ironic, continuând să zâmbească
— Ce e rău în asta?
— Nimic, doar că sunt milioane de cărți mult mai bune aici.
Remarca sa m-a deranjat într-o oarecare măsură. Nici măcar nu a catadicsit să dea mâna cu mine când m-am prezentat, iar acum îndrăznește să îmi critice preferințele.
— Spune cel care citește La răscruce de vânturi, iar acum se află în zona poveștilor de dragoste.
— Eu le numesc basme, încearcă el să se scoată, însă intensitatea zâmbetului său s-a redus considerabil.
— Da, da, sunt milioane de tipi ca tine care se cred mai presus de oricine și nu dau doi bani pe alții, spun eu cu aciditate, mai mult referindu-mă la faza de mai devreme decât la momentul actual.
Zâmbetul îi piere complet și acum buzele sale s-a arcuit în jos și fruntea i s-a încrețit.
— Nu știi nimic despre mine!
Și se întoarce și pleacă.
Rămân pe loc, imobilizată. Nu fac nimic, nu spun nimic, însă sunt incapabilă să mă mișc.
Mintea îmi spune că nu am greșit cu nimic, dar inima mea țipă că l-am rănit. Ce naiba?! E un străin. Nu îl cunosc, nici nu vreau, nu e treaba mea ce simte el.
Și totuși...
— Aimee.
Vocea Clarissei îmi face gândurile să zboare și să mă întorc la momentul prezent.
— Ceilalți s-au plictisit și majoritatea au cursuri de la prima oră așa că va trebui să plecăm, spune ea.
— Nu e nicio problemă.
Aș fi vrut să țip din toți rărunchii că mă bucur că plecăm, însă nu am vrut ca ea să creadă că am vreo problemă cu grupul sau cu cineva anume.
Simt doar nevoia să fiu singură.
Toți mergem spre campus, așa că discuția continuă și pe drum. Singurul care lipsește e Riley, care presupun că a plecat înainte pentru că nu l-am văzut deloc.
La scurt timp, ajungem în camerele de cămin și eu tot încerc să îmi găsesc cuvintele să o întreb pe Clarissa dacă știe ceva de el, când a plecat sau dacă și-a luat la revedere.
Însă aceasta se retrage în camera ei înainte ca eu să regăsesc curajul să pun întrebarea ce mă frământă..