Kyan [FINALIZATĂ]

CAPITOLUL 13

Kyan

      Niciodată n-am fost mai fericit ca acum.Și niciodată nu m-am trezit mai bine dispus ca în această dimineață.Aș vrea ca toate diminețile mele să fie la fel ca aceasta:să mă trezesc în fiecare zi lângă fata asta frumoasă,care acum doarme liniștită în brațele mele.Iar eu sunt cel mai fericit bărbat din lume.Și cel mai norocos.Dinadins nu am pus alarma să sune,pentru că am vrut să mă bucur cât mai mult de aceste clipe,și de ea.

      Mi-e teamă să mă agit prea mult între așternuturi,pentru că Ayla e aici,și doarme mult prea liniștită...Mă răsucesc cu fața spre ea,atât de încet încât nu se produce niciun sunet.Ochii mei se plimbă pe chipul său angelic,analizând fiecare trăsătură.E perfectă așa cum e.Chiar dacă pijamalele nu sunt ale ei...chiar dacă între noi nu va fi niciodată mai mult decât asta.Ea e perfectă așa cum e.Pentru că indiferent de cum sunt eu,ea e mereu aici ca să liniștească furtuna din sufletul meu.Doar că oricât de mult aș vrea să o țin în brațe toată viața,nu aș putea,pentru că, în primul rând, sunt prea bolnav ca să cred într-o vindecare,iar în al doilea rând pentru că nu vreau ca ea să sufere din nou.Pot să mă obișnuiesc cu ceea ce avem acum.Sau pur și simplu pot încerca...

      Îmi scot mâna de sub pilota groasă și pufoasă,și îi mângâi ușor chipul cu vârful degetelor.La început se mișcă ușor sub atingerile mele,iar apoi deschide leneș ochii,întâlnindu-i pe ai mei.Buzele sale se arcuiesc ușor într-un surâs,iar mai apoi într-un zâmbet încântător.Întreg corpul se inundă de o emoție inexplicabilă pe care aș vrea să o pot masca cumva,însă mi-e teamă să rup vraja asta dintre noi.Mă simt mult prea copleșit de întregul moment,încât mă tem că tot ce avem aici,acum se va spulbera atunci când eu voi închide ochii. Aș vrea să pot opri timpul în loc și ca acest moment să dureze o veșnicie.Aș vrea ca zâmbetul ei să fie cel mai frumos lucru pe care să-l văd de-a lungul vieții.Dacă aș putea,aș imortaliza acest zâmbet într-o fotografie și aș așeza-o în cel mai de preț loc din casa asta.Doar pentru a-mi aminti cât de fericit am fost cândva.

‒ Bună dimineața,rază de soare!

‒ Bună dimineața,Kyan.Cât e ceasul?mă întreabă cu același zâmbet pe chip.

‒ Are vreo importanță?spun oferindu-i un zâmbet la rându-mi.

‒ Da,Kyan.Trebuie să ajung la spital...

‒ Mai stai puțin, te rog.

‒ Dar o să întârzi,Kyan,continuă Ayla să mi se plângă.Mi-aș dori să mai rămân.Chiar foarte mult.M-am simțit foarte bine aici,îmi spune roșcata cuprinzându-mi fața între palmele sale micuțe,dar mă așteaptă doctorul Lucas,și o mulțime de alți pacienți.Și trebuie să ajung acasă pentru a mă pregăti de muncă.

‒ Putem să luăm micul dejun împreună?Te rog?

‒ Prespupun că da,îmi răspunde aceasta,iar zâmbetul de pe chip i se lărgește.

‒ Poți lua micul dejun cu mine,iar apoi promit să te duc acasă și apoi la spital.E bine așa?

      Expresia de pe chipul Aylei se schimbă brusc,iar zâmbetul acela superb dispare,fiind înlocuit de tristețea din ochii săi de un căprui încântător.

     Fără să spună ceva,se ridică din pat,evitând să mă privească în ochi. Imediat mă cuprinde o stare de ciudată de dezamăgire pe care incep sa o simt in tot corpul. As vrea sa imi cer scuze, să-i spun sa nu plece,însă cuvintele nu vor să îmi părăsească buzele. Ma simt de parca tocmai ce am fost lovit cu un bolovan în mijlocul capului. As fi un mare idiot,daca as lasa-o acum sa plece...

      Fără să astept un impuls din partea Universului, mă ridic din pat,incaltandu-ma la repezeală. Arunc pe umeri halatul aruncat neglijent pe marginea fotoliului de lângă fereastra,si ies după ea. Ajung in capătul scărilor,însă durerea ce mă străpunge în sold mă oprește din loc,făcându-ma sa icnesc de durere. Stabilitatea din picioare mă părăsește la câteva secunde,prabusindu-ma cu zgomot la pământ.