Kyan [FINALIZATĂ]

CAPITOLUL 2

Ayla

   

Cu șase luni în urmă

Mi-au spus să respir, dar până și această acțiune atât de necesară, mi se părea un chin. Cum să fac asta fără el? Cum să merg mai departe fără Liam? Nici nu-mi imaginez viața fără el, iar acum ei vin și-mi spun că s-a sfârșit?

Respiră.

Inspiră.

Am ajuns aici în urmă cu jumătate de oră, și tot ce-am putut face, a fost să privesc în jur și să plâng. Și am plâns, până am uitat cum mă cheamă. Dar am făcut-o în zadar, pentru că dacă lacrimile l-ar putea aduce pe Liam înapoi, ar fi minunat. Dar nimeni n-o poate face. Și nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să respir.

Respiră.

Inspiră.

Îmi ridic privirea din pământ, abia atunci când simt prezența unei alte persoane lângă mine. Un agent de poliție îmi vorbește, fără ca eu să-l pot auzi sau înțelege pe deplin. Mă concentrez asupra buzelor sale, și dau din cap a pricepere, deși n-am înțeles nimic din tot ce-a zis în minutele ce au trecut. Aș vrea să doară mai puțin, dar nu știu cum să fac să nu mai simt asta. Aș fi vrut să nu mă aflu acum aici, și nici să trec prin clipele astea de una singură. Nu mai am nici lacrimi ca să plâng, nici energie ca să fac ceva.

Când m-au anunțat despre accident, inițial am fost convinsă că e o glumă foarte proastă, sau că totul e o înscenare. Însă, în secunda în care am ajuns la locul accidentului, totul mi s-a părut extrem de real și dureros în același timp. Atunci când durerea se instalează în sufletul tău, ești cumva condamnat să trăiești cu ea, și să înveți că viața e formată din astfel de momente, care te fac să fi mai puternic. Doar că eu mă simțeam oricum, numai puternică nu.

Simt că lumea mea s-a prăbușit de mult, că tot ce-am construit se transformă încetul cu încetul în ruine, și că eu sunt singurul responsabil pentru toate astea. Liam și-ar fi dorit să fiu puternică. I-ar fi plăcut să mă vadă zâmbind, nu plângând, dar acum, el nu mai e aici, ci doar trupul său neînsuflețit, de la care încerc să-mi iau adio. N-am să înțeleg niciodată de ce mi-a făcut asta. Pentru că, în definitv, cine înțelege moartea?

Nu alegem când să ne despărțim de oamenii pe care-i iubim atât de mult. Dar viața face alegera asta pentru noi, și niciodată nu ne va întreba dacă suntem sau nu pregătiți pentru ce va urma. Pentru că, adevărul e că, niciodată nu vom fi pregătiți să pierdem o persoană dragă. Indifernt de vârstă.

Iar la final, tot ce ne rămâne de făcut e să ne obișnuim cu asta, și să mergem mai departe. Cu toată durerea asta, trebuie să învățăm să trăim din nou.

Să respirăm

Și să continuăm să mergem mai departe.

***

Durerea pe care am simțit-o după moartea iubitului meu a fost copleșitoare. Credeam că viața mea nu mai are sens, și că tot ce am construit împreună cu el timp de trei ani se duce pe apa sâmbetei.

Din acel moment, totul s-a schimbat complet. Am renunțat la mine pentru alții, și pentru că nu mai voiam să sufăr, am refuzat să mă mai implic într-o altă relație. Suferința după pierderea unei persoane dragi e cea mai îngrozitoare, și o pot simți chiar dacă am promis că voi merge mai departe. Pentru că e acolo în sufletul meu. Și se simte până în ultima terminație nervoasă.