Kyan [FINALIZATĂ]

CAPITOLUL 8

Ayla

Am căzut în acea piscină, și din acel moment n-am mai vazut nimic. Puteam auzi lumea din jurul meu strigându-mă, însă eu nu puteam face nimic ca să mă salvez. Nu știam să înot,tot ce știam să fac într-o piscină era să dau din picioare ca un câine. Iar Liam n-a mai apucat să mă învețe să înot. Mi-a promis,însă nu a mai putut să își țină promisiunea.

Amintidu-mi că mă aflu încă în piscină,încep să mă agit, dând din picioare. Nu reușesc să deschid ochii și nici să respir,motiv pentru care mă panchiez din ce în ce mai mult. Dau din mâini ca și când aș aștepta din clipă în clipă să mă prindă cineva și să mă scoată afară din apa înghețată a piscinei. Mă zbat neputincioasă, până când în cele din urmă simt cum cineva mă ridică în brațe, aducându-mă la suprafață. Pentru o fracțiune de secundă deschid ochii și ca prin ceață reușesc să disting chipul lui Kyan. Mă privește îndelung, iar în ochii lui pot vedea un ușor sentiment de milă, de părere de rău. La scurt timp totul începe să capete contur în jurul meu,însă nu am timp să mă obișnuiesc cu asta căci ambulanța sosește mult mai repede decât m-aș fi așteptat.

Îmi simt plămânii grei,iar pieptul umflat. Încerc să respir pe cât posibil, însă aerul nu vrea să intre în plămâni. Strâng cu putere degetele în pumni,însă imi dau seama că mi-am pierdut forța din brațe. Sunetele din jur încep să devină din ce în ce mai confuze,vocile amestecându-se cu ecou în întreg capul. Un paramedic cu vestă de un portocaliu fosforescent începe să îmi pună niște întrebări banale,asupra cărora nu mă pot concentra în aceste momente. Îl caut cu privirea pe Kyan, însă nu e pe niciunde. Imagini vagi ale scenelor ce au avut loc cu câteva minute înainte ca eu să cad în piscină se perindă prin fața ochilor mei,agitându-mă și mai mult. Tatăl lui Liam mă privește cu atâta furie, încât ochii săi de un albastru imaculat mă pătrund până în adâncul sufletului. De ce sunt eu cauza furiei sale? Sau mai de grabă de când sunt eu cauza furiei sale?

Îmi rotesc privirea în jur,căutând fețe familiare. Dau cu ochii de Will,care mă privește îngrijorat. Îi zâmbesc vag,pentru a încerca să-i arăt că n-are de ce să-și facă griji pentru mine. Paramedicul ce mi-a pus întrebări mai devreme, închide ușa ambulanței, fără să mai apuc să le fac cu mâna prietenilor mei.

Starea mea nu se îmbunătățește deloc, ba din contră încep să tremur din toate încheieturile, neputând să mai articulez vreun cuvânt. Respir,încercând să-mi fac plămânii să funcționeze, însă tot efortul pare în zadar. În cele din urmă cad răpusă de oboseală și frig și nici măcar nu-mi dau seama când ajung la spital.

***

Liam și cu mine eram cei mai fericiți. Aveam o viață frumoasă înainte, și nimic nu părea să ne prevestească un dezastru. De curând,Liam se angajase într-o firmă de construcții, și totul părea minunat. La câteva luni am reușit să ne închiriem o garsonieră. Era cel mai frumos apartament pe care l-am văzut vreodată. Era locul nostru. Micul nostru paradis. Era locul în care am plănuit întregul nostru viitor,fără să ne gândim că viața are alte planuri pentru noi,planuri care nu ne includ pe amândoi.