Kyan [FINALIZATĂ]

CAPITOLUL 25

Cause you'll be safe in these arms of mine
Just call my name on the edge of the night
And I'll run to you, I'll run to you

Lea Michele - Run to you

                                                                                      Ayla

Lipsa unei persoane dragi. O simți abia după ce aceasta pleacă, și știi că n-ai s-o mai vezi niciodată. Și încerci să te obișnuești cu asta, dar nu tot timpul reușești. Pentru că acel gol din sufletul tău nu-l mai poate completa nimeni. Ai vrea ca persoana pe care ai pierdut-o să se întoarcă, cu toate că știi că acest lucru nu mai e posibil. Ai vrea să-i poți spune atât de multe lucruri, dar nu mai ai cui. Privești în jur, și te vezi singur. Și atunci în sufletul tău se instalează durerea și singurătatea. Ai vrea ca ele să nu mai existe, dar cumva asta nu mai depinde de tine.

În schimb de tine depinde dacă poți sau nu să treci peste durere. Dacă poți trăi cu ea. Pentru că la un moment dat tot trebuie să o faci. Fie că vrei, fie că nu. Și atunci ce vei face? Vei suferi toată viața, sau vei alege să mergi mai departe?

Când l-am văzut pe Kyan ieșind din salonul mamei sale, am știut că nu s-a întâmplat ceva bun. Stătuse în jur de o jumătate de oră acolo, iar în clipa în care a ieșit și privirile ni s-au întâlnit, am simțit cum întregul Univers s-a întors împotriva noastră. Îmi doream să pot face ceva pentru el, dar în loc de asta doar îl priveam și plângeam. Nu trebuia să plâng, ci să fiu puternică. Să fiu ceea ce el nu poate fi în clipele astea. Aș fi vrut să-i pot lua toată durerea și să o împărțim la doi, pentru că suferința sa a devenit dintr-o dată și a mea.

N-am putut să-i spun nimic atunci când l-am văzut în starea aceea. În schimb, l-am luat în brațe și am încercat, ca prin acel gest să-i ofer curajul și iubirea de care avea nevoie.

Pe drumul spre casă n-am vorbit nimic. I-am respectat dorința de liniște, deși mi-ar fi prins bine să-i aud vocea, și să-l ajut, dacă pot.

Cele două zile până la înmormântare au trecut pe nesimțite, și asta pentru că eu veneam și plecam de la practică, și de fiecare dată îl găseam fie dormind, fie fixând tavanul cu privirea. Cu câteva zile în urmă i-am povestit despre mama mea, și am simțit că în el pot avea încredere. În schimb, despre mama sa nu știu mare lucru, și nici n-am îndrăznit să-l întreb, cu toate că aș fi vrut. Mi-ar fi plăcut să o cunosc pe femeia care i-a dat viață bărbatului din dreapta mea, doar că întâmplările din ultimul timp, n-au făcut altceva decât să-l ducă pe Kyan într-o zonă necunoscută mie.

Seara trecută ne-au vizitat Damien și Maddison, iar mai târziu a venit și Hailey, și în tot acest timp Kyan nu a scos niciun cuvânt. S-a ridicat din pat pentru o jumătate de oră, dar era mereu abătut, așa că prietenii noștri au decis că ar fi mai bine să ne lase singuri.

Voiam să fac ceva pentru el, dar de fiecare dată când privirile ni se întâlneau, în ochii săi citeam doar durere, o durere pe care n-am cum s-o explic în cuvinte. De fiecare dată când îl priveam, simțeam cum o bucată din inimă mi se rupe, iar bucățile sale se sparg pe jos, în loc să le înlocuiască pe cele lipsă din inima sa.

Pe măsură ce ziua înmormântării se apropia, gândul îmi zbura adesea la James Magnuson, unchiul lui Kyan. Mă gândeam în repetate rânduri la ceea ce-mi povestise Kyan despre el când încă ne aflam pe plajă. Voiam să ignor toate astea, dar de fiecare dată când eram singură, numai la asta mă gândeam. N-ar trebui să-mi fac griji că mi-ar putea face ceva mâine, pentru că vor fi mulți oameni prezenți, dar tocmai acest gând mă înspăimântă. Nu-l vreau acolo lângă Kyan. Nu vreau să-l văd deloc. Numai gândul că acei ochi plini de ură mă vor fixa pe toată perioada funeraliilor, îmi face stomacul să se întoarcă pe dos, provocându-mi un gust amar în gură.