Kyan [FINALIZATĂ]

CAPITOLUL 23

Ayla

Haos. Așa aș descrie acum atmosfera de la spital din ultimele săptămâni. Toată lumea umblă de colo-colo, pentru a salva pacienții, ambulanțele sosec zilnic cu câte doi sau trei pacienți noi, iar haosul își face simțită prezența încă de la primele ore ale dimineții, și tot personalul e în priză în continuu.

Așa au decurs ultimele luni pentru mine... am încercat să salvez vieți și să fac tot posibilul să par bine chiar dacă pe interior nu eram. Și încă nu sunt. Deși am încercat să mă adun și să merg mai departe, gândul îmi era numai la Kyan, și nu de puține ori am vrut să-l sun, doar ca să-l aud pentru câteva minute. Dar de fiecare dată m-am oprit și sfârșeam plângând, pentru că mă durea sufletul să-l știu atât de departe de mine, și totuși fără să știu adevăratul motiv pentru care a decis să facă asta. Și la naiba, i-am spus atunci că-l iubesc. Nu-mi pare rău că am făcut-o, dar mă doare că am citit acele cuvinte, în loc să le aud din gura lui.

În zilele ce au urmat după ce el a plecat, am recitit scrisoarea aia de nenumărate ori. Ocazional o mai fac. Dar nu e nevoie să o citesc zilnic, pentru că o știu deja pe de rost, și citind-o doar îmi amintesc ultimele clipe pe care le-am petrecut împreună. Iar asta doare. A naibii de tare. Pentru că m-am obișnuit cu prezența sa, cu vocea sa blândă. Cu el. Și-atunci când n-a mai fost, a trebuit să învăț cum e să trăiesc cu absența lui.

Și asta a durut. Îngrozitor.

Eram obișnuită să mă trezesc dimineța și să-l găsesc lângă mine, îmbrățișându-mă. M-am obișnuit atât de repede cu prezența sa în viața mea, încât multă vreme n-am putut accepta că ăsta e finalul a ceea ce am avut noi. Nici acum nu accept, însă îmi place să cred că până la urmă chiar am făcut-o. Chiar dacă mă mint singură.

Cu timpul am învățat să merg mai departe, să accept că n-am fost sortiți să fim împreună, sau că pur și simplu nu ne potriveam. N-am crezut niciodată în chestiile astea, dar dintr-un anumit motiv, în utlimul timp, acesta pare să fie singurul motiv pentru care el a decis să plece atât de brusc. Și numai când mă gândesc la asta simt cum mi se face rău și mai tare. Din fericire mă așez pe cel mai apropiat scaun, așteptând să iau analizele unui pacient de la laborator. A fost o săptămână nebună, cu tot felul de cazuri care mai de care mai ciudate, iar ăsta e primul moment când pot fi mai liniștită și pot să mă gândesc la mine însumi. Pentru că adevărul e că în ultimul timp n-am mai făcut-o. M-am neglijat pe mine, în detrimentul sănătății pacienților mei. Și poate că ăsta a fost singurul lucru care m-a ținut pe linia de plutire în ultimul timp.

E deja ora prânzului când iau analizele de sânge de la laborator, și din fericire doctorul Lucas mi-a dat liber pentru tot restul după-amiezii, așa că așez analizele în dosarul pacientului, iar apoi voi merge să iau prânzul undeva în apropiere. Îi dau mesaj lui Damien, ca să-l invit la masă, însă acesta îmi răspunde cinci minute mai târziu că e ocupat și că nu ne putem vedea acum. De când a plecat Kyan i-am avut alături pe Maddison, Damien și Hailey, și deși am vrut de multe ori să-i întreb despre el, n-am putut s-o fac. Pentru că la urma urmelor dacă ar fi vrut să-mi vorbească, cu siguranță ar fi sunat. Ceea ce ar fi complicat și mai mult lucrurile. Ar fi făcut situația asta și mai greu de suportat, și cine știe unde s-ar fi ajuns.

Aș minți dacă aș spune că nu m-am gândit la el în tot acest timp. Pentru că am făcut-o. Chiar și acum o fac, și nu știu de ce nu mă pot opri din a mă întreba ce mai face sau pe unde e, dacă e bine, dacă e fericit. Sau dacă a zâmbit azi.