Kyan [FINALIZATĂ]

CAPITOLUL 22

Kyan

Șase luni mai târziu...

Avionul a aterizat cu o oră în urmă, însă în tot acest timp n-am făcut altceva decât să mă plimb prin aeroport, făcându-mi curaj să fac acel pas pe care l-am așteptat de atâtea luni bune. N-am crezut însă, că va fi atât de greu, și că am să șovăiesc atât de mult înainte de a păși pe străzile orașului care mi-a fost casă timp de douăzeci și doi de ani. Orașul care mi-a schimbat viața într-un mod inimaginabil. Orașul care mi-a adus-o în cale pe fata la care azi mă întorc. Motivul pentru care încă mai respir.

N-aș fi crezut niciodată că un simplu accident îmi va schimba viața, și mă va face să iubesc și să prețuiesc tot ce am în jurul meu. Acum mai bine de un an nu eram conștient de ceea ce mi se întâmplă, de tot ceea ce am pierdut în trecut, numai ca să câștig iubirea unei singure persoane. Sunt în acel punct al vieții, în care aș face orice îmi stă în putere numai ca să o protejez pe fata care mi-a ocupat mințile de luni bune, și să mă pot bucura alături de ea de traiul pe care nu l-am avut înainte. Pentru că Ayla merită toate astea.

Numai când îi pronunț numele, pielea începe să mi se facă ca de găină, iar un fior rece îmi străbate șira spinării. N-am mai vazut-o de șase luni, și așa cum i-am promis și lui Maddiosn n-am mai sunat-o deloc de când am plecat din acest oraș. Și a naibii să fiu, dacă nu mi-e dor de ea! Trebuie să fac orice îmi stă în putere pentru a o revedea și a o face să mă ierte. I-aș povesti totul, numai să fim din nou cum eram înainte ca unchiul meu să se bage din nou în viața mea. Dar de acum totul va fi diferit, pentru că m-am întors, și absolut nimeni nu mă mai poate obliga să plec de lângă ea. Sunt aici, decis să repar tot ce am distrus, și să apăr ceea ce iubesc cel mai mult.

După mai bine de șase luni, reușesc să fiu optimist și să sper că lucrurile se vor așeza la locul lor în curând. Cu acest gând pășesc cu mai multă încredere spre ieșirea din aeroport, inspirând aerul atât de familiar al orașului natal.

E începutul lunii mai, și deși e încă primăvară, e foarte cald și plăcut, iar lumea de pe străzi pare veselă și lipsită de griji. Și așa ar trebui să mă simt și eu, dar până ce nu o voi revedea pe Ayla n-am cum să fiu bine. Vreau să o văd cu ochii mei și să mă asigur că e bine și că deși am lipsit atât de mult timp din viața ei, sper că e neschimbată și că a rămas aceeași fată frumoasă și plină de viață pe care am cunoscut-o eu în urmă cu aproape un an.

Când a trecut deja un an? Nici nu-mi amintesc suficient de bine ce s-a întâmplat atunci, în acele clipe, suficiente însă încât să-mi schimbe viața. Cum de s-a scurs atât de repede un an de zile? Un an în care am învățat mai multe decât în toată viața mea. Un an în care iubirea s-a înfiripat în sufletul meu, și m-a făcut să devin omul care sunt astăzi. Poate unul dintre cei mai buni ani de până acum.

Oboseala își face repede simțită prezența în organismul meu, așa că sunt nevoit să mă așez pe cea mai apropiată bancă pentru a mă putea odihni puțin. Deși e mult de mers până acasă, am ales să nu merg cu taxiul și nici să-mi anunț prietenii, deoarce vreau să mă bucur de reîntoarcere și să privesc din nou locurile de care mi-a fost atât de dor.

Deși mă dor picioarele și am respirația îngreunată reușesc să mă ridic de pe bancă și să-mi continui drumul spre casă. Rămân surprins când ajung în fața Spitalului Municipal, și un impuls de moment mă îndeamnă să intru și să întreb pe prima persoană pe care o întâlnesc în cale, de Ayla Evans. De fata mea. Dar apoi îmi amintesc că nu așa aș vrea să mă reîntâlnesc cu ea, după șase luni în care n-am mai văzut-o.