Amnezii

Două tăișuri

„De ce îți este cel mai frică?" l-am întrebat cu vocea spartă pe bătrân. 

 Ochii îi era umezi din cauza durerii mele. Aproape că plângeam în același timp, dar puterea sa de a se abține era uimitoare. Îmi mângăia părul, privindu-mă cu compătimire. 

„Îmi este frică că nu vei face față încercărilor prin care Te trec" răspunse într-un final în timp ce îngenunchea pentru a mă privi în ochi. „Că te vei frânge precum o creangă ușcată sau că te vei topi ca un fulg de nea în mâna caldă a unui copil sau să te vei spulbera în mii de bucăți precum valurile de malul dur. Sunteți prea fragili pentru lumea în care v-am pus. Inima voastră este prea plăpândă." 

"De ce trebuie să mă treci prin încercări care îmi frâng speranțele, amărăsc inima și distrug zâmbetul? De ce trebuie să vărs lacrimi de durere și dezamăgire? De ce trebuie să mă doară inima, iar sufletul meu să fie înnecat în durere și suferință? Asta merităm?"îl întreb din nou. Lacrimile mi se uscau pe obraji, pielea devenind rigidă și uscată. 

Nu spunea nimic, doar mă privea cu ochii săi plini de durere. A înțeles fiecare întrebare pe care i-am adresat-o și  își dorea să mă ajute, dar știa că nu o poate face. Trebuia să fac singură față încercărilor, să mă zbat și să înving umbrele care îmi dădeau târcoale. 

„Suferi pentru că așa fac ființele. Dacă nu ai avea sentimente nu ai înțelege ce este dragoste, nu ai privi spre cer și te-ai bucura pentru culoarea lui. Nu ai privi florile și te-ai bucura de mirosul lor îmbietor. Nu te-ai uita la persoana pe care o iubești și i-ai zâmbi larg. Nu am face nimic din aceste lucruri dacă nu ai avea sentimente. Totul este pentru a te întări și a învăța să te bucuri mai mult de ce este frumos în viața ta." 

"Suferind învât să mă bucur?" 

"Nu. Bucurându-te de tot ce ai în jur eviți suferința, dar nu apreciezi în totalitate frumusețea. Suferința nu este o cale de a ajunge la bucurie. Bucuria este o cale de a evita suferința. Suferi pentru că fragilitatea voastră trece limitele bucuriei, iar din cauza slăbiciunii inimii voastre, tot ce este rău vă afectează înmiit." 

 Săbiile noastre - cuvintele, se loveau în aer provocând scântei. Una era din metal negru, din cauza suferinței și a deznădejdii, iar cealaltă era din metal alb datorită dragostei și păcii. Cuvintele se duelau nebunește în cursa de a lămuri situația. Sunetul de metal pe metal răsuna puternic în încăperea luminată doar de el. 

„Crede în mine, te rog, și te voi ajuta să treci peste orice încercare îți iese în cale. Crede în mine și îți voi da pacea de care ai nevoie. Crede în mine, nu îți promit că ochii nu îți vor mai lăcrima, dar voi fi acolo să-ți șterg lacrimile. Voi fi acolo de fiecare dată când vei avea nevoie și vei fi nevoită să lupți singură."