Amnezii

Răsărit de soare

      Spune-mi, Mare, nu te doare atunci când lași soarele să plece din brațele tale? Nu te doare ruptura și rana adâncă ce ți-o lasă? Sau..poate nici nu îți pasă?

      Spune-mi, Soare, nu te doare? Nu te doare sufletul atunci când pleci, și te rupi din mare, lunimând-o și privind-o de acolo de sus?

Nu vă doare, pe voi, valuri și viețuitoare ale Mării, suratelor, când soarele pleacă?

       Cum să le doară, cum? Când, voi, raze uriașe, vă întindeți brațele câlduroase de-a lungul suprafeței apei, îmbrățisând până și adâncul. Îl faceți să tresară de bucurie, să se trezească la viață, ajungând să spere – o, naivul – că o sa rămâneți acolo pentru totdeauna.

       Cum să se supere valurile pe Soare? Ele duc spre mal micile reflexii ale luminii lui, căpătând nuanțe ale curcubeului vrăjit. Spuma Mării lovind nisipul multicolor, făcând scoicile să tremure la fiecare atingere a ei.

       Cum să se supere Marea pe Soare? Când totul lucrează în felul lui, normal și potrivit? Când Cel care le-a creat le privește și se bucură? Când ființa privește minunăția Soarelui, strălucirea și frumusețea miilor de raze ce coboară de acolo de sus? O, naivule, așa trebuie să fie. Nimic nu este nou sub Soare, spune Eclesiastul. Dar Marea se înnoiește de fiecare dată când El strălucește.

       Cum... cum să se supere Soarele când Marea-i este soră, iar fără el nu poate să trăiască? Când Tatăl lor privește cu blândețe, dezmierdările lor?

       Oh, dragă Mare și Soare, suflete pereche, rupte din același truchi, despărțiți doar pentru un crâmpei de timp, despărțiți la răsărit, regăsiți la apus. Răsăritul de soare nu doare, scumpule, ci aduce viață, iar apusul aduce împerecherea lui cu marea. Lăsând, din nou, valurile să se bucure, spuma mării să înfioare nisipul cu fioru-i rece la sfărșit de zi, scoicile să adoarmă în pace, iar omul, omul să le privească întâlnirea.