În liniștea pădurii

Capitolul 23 - Katherine

         Și de data asta, o să vă rog să dați play și la media. 🤍

      Am crezut că sunt doar tristă. Am crezut că mă doare pentru că am rămas singură. Am crezut că sufletul meu se va deschide atunci când va întâlni un altul dispus să îl înțeleagă. Am greșit. Sunt defectă. Am încercat să simt. Să îl simt pe Max, așa cum m-a simțit el pe mine. Și am reușit, pentru o perioadă scurtă. Prea scurtă. Apoi l-am văzut pe el, pe Kyle. I-am văzut ochii verzi aruncând săgeți de foc, i-am văzut palma lipindu-se de obrazul meu, i-am simțit mâinile încleștate violent în părul meu.

        Atunci am știut. Am știut că nu voi mai putea să fiu vreodată bine. Am știut că nu voi mai putea accepta vreun bărbat în intimitatea mea.

         M-am întors în pădure. Aveam nevoie să fiu singură. Am nevoie să îmi ascult gândurile, să îmi gust lacrimile, să mă descarc de ceea ce tocmai am realizat. Mi-ar fi plăcut să fie altfel. Să îl pot accepta pe Max. Pentru că știu că el este diferit. Știu că este mai bărbat decât a putut fi Kyle vreodată. Știu că atunci când mă leg de diferența de vârstă dintre noi este doar un pretext pentru a păstra distanța de el. Sper că asta va fi suficient o perioadă.

        Dar va fi greu. Va fi al naibii de greu, pentru că știu că el ar putea fi tot ce aș avea nevoie în acest moment. Simt asta cu fiecare gest pe care îl face. Mă cucerește cu fiecare mișcare pe care o execută corpul lui. Mă fascinează grija cu care se poartă cu Cassie. Și-a pus sufletul pe o tavă și mi-a întins-o, lăsându-mă pe mine să decid ce vreau să fac cu el. Cum aș putea să îl calc pur și simplu în picioare?

         Cum aș putea să îl amăgesc, să mă prefac, când pe mine mă îngrozește numai să mă gândesc la momentul în care va vrea mai mult? Cum, când abia mă pot privi goală în oglindă fără să îmi imaginez mâinile lui murdare peste tot? Când tot ce am simțit în ultimii ani a fost durere?

        De aceea, este cel mai bine pentru el să îl țin la distanță de mine. Nu vreau să fiu eu cea care îi stinge sclipirea din ochi. Nu vreau să fiu eu cea care îi va frânge inima. Nu vreau ca și sufletul lui să ajungă bucăți, lângă al meu. Pentru că acolo s-ar fi ajuns, într-un final.

        Afară s-a înserat, aerul rece de munte îmi cutremură trupul, dar nu mă pot mișca de aici. Nu mă pot ridica. Ochii îmi sunt prea grei, deși sunt goi. În liniștea nopții, aud niște pași apropiindu-se de mine. Îmi ridic cu greu privirea, și izbucnesc din nou în plâns atunci când îl văd pe singurul om care ar putea să mă scoată din starea asta. Tata.

       Acesta nu spune nimic. Pur și simplu se așează lângă mine, în locul unde în urmă cu câteva ore stătea Max, și îmi mângâie spatele cu palma lui mare. Abia când reușesc să mă opresc din plâns, mă apropii de el și mă arunc în brațele sale care se încolăcesc imediat în jurul meu.

        — Ce se întâmplă cu tine, scumpo? mă întreabă vocea răgușită a tatei. Lasă-mă să te ajut, știi că poți avea încredere în mine.

        — Știu, tată. Doar că...e greu, șoptesc și oftez adânc.

        — Are de-a face cu Max?

        — Oarecum...

        — Kath, Max chiar este un băiat bun, să știi. Știu că probabil încă ai sentimente pentru Kyle, dar nemernicul ăla te-a înșelat. Nu merită să plângi după el, pentru că ți-a arătat destul de clar că nu te respectă. Și-a bătut joc de iubirea pe care i-ai purtat-o, și de credința pe care ai avut-o în el și în familia voastră. Nu merită să suferi pentru el, și să respingi un suflet curat care îți vrea binele, pentru un altul care te-a trădat. Kyle face parte din trecut, scumpo.