În liniștea pădurii

Capitolul 22 - Max

         Vă rog să dați play și melodiei de la media, am ascultat-o pe repeat cât am scris capitolul ăsta, se potrivește cu trăirile lui Max.

        Am încercat. Am încercat din răsputeri să nu mai las ziua asta să mă afecteze. Să mă conving că face parte din trecut, din acel trecut pe care trebuie să îl las în urmă. Și am crezut că voi reuși, pentru că am crezut că sunt suficient de vindecat. Dar nu sunt, pentru că am cedat, din nou. Și oricât de mult reușesc să mă controlez în majoritatea timpului, atunci când cedez psihic, pierd controlul asupra corpului meu.

         Însă de data asta ceva s-a schimbat. Corpul mi s-a înmuiat imediat ce am auzit acea voce din spatele ușii închise. Vocea ei. În momentul în care mi-am auzit numele rostit de ea, totul a reînceput să prindă contur în jurul meu. Nu știu cât timp a trecut până a intrat în apartament, dar atunci când am simțit-o lângă mine, a fost de parcă toate grijile mele erau inutile. De parcă tot ce mă adusese în această stare își pierduse însemnătatea.

         Și atunci am realizat că femeia asta va fi o parte importantă a vieții mele. Poate cea mai importantă. Sau poate că deja este.

         I-am povestit tot. Aici, unde suntem doar noi doi, ascunși de restul lumii, feriți de prejudecăți, singurii martori fiindu-ne copacii bătrâni care ne știu deja poveștile. Și acum și ea o știe pe a mea. Și sper ca în curând să mi se poată deschide așa cum am făcut-o eu.

          Aici, o simt pe ea, o văd pe ea, o am pe ea. Aici, nu mai contează vârsta, nu mai contează nimic. Tot ce contează suntem noi doi și buzele noastre împreunate. Am riscat, am crezut că mă va respinge. Iar atunci când și-a încrucișat mâinile în jurul gâtului meu, acceptându-mă, trupul mi s-a dezintegrat, bucăți din el ajungând în cele mai îndepărtate colțuri ale universului.

          Sărutul ăsta mă mistuie, mă epuizează și în același timp mă umple de energie. Mi-e cald, dar tremur. O trag mai aproape de mine, până când corpurile noastre se strivesc unul sub greutatea celuilalt, în timp ce ea își întărește strânsoarea din jurul gâtului meu, cu una dintre mâini trăgându-mă ușor de păr.

         Și știu că asta este greșit. E atât de greșit! Dar nu mă pot opri. Pentru că știu că în curând va realiza ce se întâmplă, și se va îndepărta din nou. Pentru că știu că are dreptate. Dacă cineva ar ști despre asta, i-ar putea afecta șansele de a câștiga custodia lui Cassie. Și știu cât de importantă este fiica ei.

În următoarea secundă magia s-a stins, iar focul care ardea în mine a fost înlocuit de un fior rece lăsat de lipsa trupului ei cald lângă al meu.

— Max, asta a fost...

— Perfect, am întrerupt-o eu privind-o adânc în ochi. Te rog, nu-mi lua momentul ăsta. Știu ce vrei să-mi spui, dar mai dă-mi un singur minut, îi cer și îmi deschid adânc brațele, invitând-o să se cufunde în o dată la pieptul meu.

— Un minut, șoptește și îmi înconjoară talia cu brațele, mângâindu-mi spatele, iar eu o cuprind într-ale mele, ținând-o strâns la piept.

— Katherine?

— Hm? murmură ea cu fața în hanoracul meu.

— Ce-ai zice ca de azi înainte să numim locul ăsta „locul nostru"?

— A devenit locul nostru încă de când te-am găsit prima dată aici, șoptește ea.

— Katherine?

— Da, Max?

— Aș vrea ca minutul ăsta să dureze o eternitate.

— Și totuși s-a scurs de mult minutul nostru, șoptește, apoi se retrage din brațele mele, cu ochii înlăcrimați, încercând să îmi evite privirea.