În liniștea pădurii

Capitolul 2 - Max

Au trecut șapte ani de când locuiesc în orașul ăsta. Șapte ani, și eu tot nu mă pot obișnui cu liniștea din Ashton. Mi-am făcut un obicei din a mă trezi dimineața devreme, și colind străzile timp de două ore în fiecare zi, atunci când toată lumea pleacă la muncă. Este cea mai agitată perioadă din zi, iar aglomerația de pe străzi îmi aduce cumva aminte de Londra.

   Dacă m-am gândit vreodată să mă mut înapoi? Sigur că am făcut-o. Dar exceptând faptul că este mult prea liniște aici, îmi place orășelul ăsta. Credeam că doar în filme există astfel de locuri, unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea, iar dacă ai nevoie de ajutor cu orice, e de ajuns să ceri și ai deja câteva perechi de mâini de ajutor.

    În plus, nu o pot părăsi pe mătușa Alice. Ea m-a crescut în ultimii ani, și a avut grijă să nu îmi lipsească nimic. Am de gând să fac același lucru pentru ea, mai ales acum de când unchiul meu s-a stins. Nu se poate descurca singură cu toate treburile casei, așa că am ales să mai rămân aici câțiva ani, și deși acum locuiesc în propriul apartament, acesta este foarte aproape de casa mătușii.

Cum am ajuns aici? Nici eu nu știu exact. Nu e foarte mult de povestit. Am avut o copilărie normală. Nu am fost niciodată un copil alintat de părinți, dar nici nu am dus lipsă de nimic. Ai mei erau mai mult la muncă decât acasă, așa că am învățat de la o vârstă fragedă cum să am singur grijă de mine. Am învățat să gătesc, să îmi spăl hainele și să le calc singur. Cu toate astea, eram doar un copil când mama și tata au hotărât că le va fi mai bine fără mine, și că sunt suficient de mare încât să-mi iau viața în propiile mâini. Aveam doar șaisprezece ani când au vândut casa în care locuiam și m-au urcat într-un tren spre Ashton, cu hainele în geamantan și câteva sute de lire.

    Am ajuns aici cu lacrimi în ochi și sufletul împrăștiat, eram mereu furios, iar nervii mi-i descărcam pe cine apucam. Am continuat liceul aici, dar nu mi-am făcut prea mulți prieteni. Nu eram cel mai prietenos în acea perioadă. Pentru că stăteam mai mult în casă oricum, cu banii de la ai mei mi-am cumpărat prima consolă și câteva jocuri pentru ea.

   Și m-am jucat. Asta făceam în fiecare zi, și ieșeam din camera mea doar cât să mănânc, și asta nu mereu. După puțin timp, ajunsesem să fiu foarte bun. Așa că am participat la câteva competiții online, pe care le-am câștigat detașat. După ce am terminat liceul, am primit oferta vieții mele. O mare companie producătoare de jocuri m-a contactat pentru a îmi oferi un job. Și ce mai job!

    Tot ce aveam de făcut era să testez jocurile care erau pe cale de a fi lansate, și să găsesc eventualele erori strecurate. Am muncit de acasă, dacă pot să spun că am muncit. De fapt, am fost primul care a jucat cele mai noi jocuri, gratuit, ba mai mult, eram plătit regește. Câștigam într-o lună mai mult decât mătușa și unchiul meu la un loc.

    Acum, la douăzeci și trei de ani, eu sunt unul dintre cei care programează jocurile. Lucrez în continuare de acasă, am un cont dolofan în bancă, un apartament și o mașină, toate cumpărate de mine. Deci da, sunt mândru de mine.

    Mă uit la ceas și observ că este trecut de ora nouă dimineața, ceea ce înseamnă că am întârziat la micul dejun. În fiecare dimineață, la ora nouă fix, mătușa Alice mă așteaptă cu micul dejun. Măresc puțin pasul pentru că nu vreau să o las să mă aștepte prea mult, și în mai puțin de cinci minute sunt în fața casei ei.

   — Bună dimineața, mătușică, spun când intru în casă și îi depun un sărut pe frunte celei care îmi luminează fiecare zi.

   — Max, scumpule, bine ai venit, mă îmbrățișează și apoi se uită la ceasul mare de pe perete. Iar te-ai pierdut în gânduri, dragule? mă întreabă cu glasul ei blând și îmi mângâie obrazul cu mâna ei aspră când observă că am întârziat.

   Mătușa nu este o femeie bătrână, abia de a împlinit cincizeci de ani. Însă moartea soțului ei a îmbatrânit-o cu zece ani, iar munca pe care o depune zilnic în casă și pe lângă ea lasă urme adânci pe chipul și pe mâinile ei.

— Nu îți face griji, mătușă. Eu sunt bine, îi spun și o îmbrățisez. Tu cum te simți astăzi? întreb după ce mă așez la masă.

— Ei dragule, sunt bine. Dacă te știu pe tine sănătos, eu sunt fericită. Acum spune-mi, ce mai face Maddie? mă întreabă și îmi face din ochi ștrengărește.

— Sincer nu știu. Nu am vorbit deloc ieri. O să îi fac o vizită când plec de la tine. Ne-am cam îndepărtat în ultima perioada, spun și ridic din umeri ușor nepăsător.

Maddie este iubita mea. Sau prietena mea, nici nu știu. Nu o iubesc, sau nu în felul în care ar trebui să își iubească un bărbat partenera. Îmi place Maddie, ne înțelegem bine, și e cam cea mai bună partidă din oraș. Dar nu simt fluturi în stomac când o sărut, și nici explozii solare atunci când facem sex. Încep să mă întreb dacă astea chiar există, sau sunt pură ficțiune născocită de vreun scriitor cu o imaginație prea bogată. Suntem împreună de...cred că un an, nu știu exact. M-am combinat cu ea după ce am "testat" cam toate fetele din oraș. Fiind însă un orășel mic de la munte, nu sunt prea multe opțiuni. Iar Maddie a părut cea mai bună variantă. E frumoasă și are și ceva în cap, și e trist să fii singur într-un oraș atât de mic și liniștit.

   După ce am terminat de mâncat și am ajutat-o pe mătușa Alice la câteva treburi prin curte, am pornit spre Maddie. Casa ei este la câteva străzi distanță de apartamentul meu, dar fiind soare afară, și pentru că o plimbare nu face niciodată rău, am ales să las mașina acasă și să merg pe jos.

   Îmi place să cutreier străzile, și să îi analizez pe cei din jurul meu. Doamna Spence este, ca în fiecare zi, în fața florăriei pe care o deține, mângâind și îngrijind fiecare floare în parte. La brutăria familiei Brown este coadă până în stradă, la fel ca de fiecare dată. Fac cea mai bună pâine! Micuța Sara este în fața magazinului tatălui ei, desenând cu cretă pe asfalt.

   — Bună frumusețe, ce desenezi astăzi?

   — Maaax! țipă când mă vede și în secunda următoare este la mine în brațe. Vrei să ne jucăm împreună? Te rog, te rog , te rooog!

   — Acum mă așteaptă Maddie, dar îți promit că la întoarcere mă opresc și ne jucăm cât vrei tu. Bine, micuțo? o întreb și o sărut în creștetul capului, obținând un chicotit de la pitică.

   O las jos și ridic privirea pentru a-mi continua drumul, și chiar atunci observ cum din magazinul tatălui Sarei iese grăbită o șatenă, cu câteva pungi în mâini care par a fi destul de grele după cum se chinuie cu ele. Mă reped spre ea să o ajut, dar nu apuc să ajung în dreptul ei, că este deja în mașină, demarând în viteză. Nu am mai văzut-o pe aici.

   — Hei Sara, strig spre micuță. Ai idee cine era doamna care tocmai a ieșit din magazinul vostru?

   Aceasta se uită la mine cu ochii ei mari de căprioară, și ridică din umeri neștiind despre cine vorbesc.

   Nu se întâmplă foarte des să vină persoane noi aici. Nu este un oraș turistic, iar lumea nu prea vine să se mute aici de bună voie. Îmi continui drumul până la casa lui Maddie, repetând în cap o singura întrebare.

   Oare cine o fi șatena aia?

Hei hei! Gata și capitolul doi. Acum l-am cunoscut și pe Max. Cum vi se pare până acum? Voi pe cine credeți că a văzut ?

Aștept părerile voastre în comentarii, și vă mulțumesc că mi-ați dat curaj să mă apuc de o nouă poveste.

Ps: daca va place ce cititi, nu ezitati sa apasati si pe ⭐️! Multumesc!

Xoxo🖤