În liniștea pădurii

Capitolul 10 - Max

Se spune că în fiecare rău există puțin bine, așa cum în fiecare bine există și o urmă de rău. Ca de exemplu, atunci când ajuți o bătrână să treacă strada. O faci ca să o ajuți pe ea, dar și pentru sentimentul plăcut pe care ți-l oferă fapta ta. Deci ești puțin egoist, nu?

Pentru mine, ziua de ieri s-a încadrat în prima categorie. Am avut o zi jalnică. După vestea pe care am primit-o, m-am făcut și de râs. Se pare că locul meu secret nu mai este chiar secret, și dintre toți oamenii din orașul ăsta, nu mă putea găsi în acea stare decât femeia pe care căutam să o impresionez cumva. Dar a avut și o parte bună ziua mea, măcar am aflat cum o cheamă.

       Desigur, aș fi putut afla mult mai multe poate, dacă nu m-aș fi blocat când am atins-o. Mâna ei era caldă și fină, iar ochii ei albaștri exprimau căldură. Am vrut să o întreb atât de multe lucruri...dar parcă uitasem cum să vorbesc. „Câți ani ai? Cât stai în oraș? De unde vii? Unde locuiești cât stai aici? Te așteaptă cineva acasă? Vrei să fii iubita mea?" . Toate aceste întrebări se învârteau în capul meu, dar cuvintele refuzau să iasă pe gură. Așa că m-am mulțumit să o privesc, și să mă întreb la ce se gândea în momentele alea.

Am ajuns acasă târziu, iar zorii zilei m-au găsit gândindu-mă tot la mama, dar și la Katherine. Am trecut de la tristețe la bucurie, de la dezamăgire la speranță, de la agonie la extaz. Aș vrea să aflu ce s-a întâmplat cu mama, dar singurul care știe adevărul este tata, iar pe el nu îl sun nici de pe patul de moarte. Nu am dormit mai mult de cinci ore, dar mă simt ca nou. O sun pe mătușa Alice pentru a o anunța că sunt bine, deși știe că lipsesc de la micul dejun după fiecare episod în care cedez.

După ce fac un duș și mănânc ceva, iau laptopul domnului Ross, și după ce găsesc problema, mă apuc de treabă. După câteva ore, laptopul este ca nou, așa că voi face o vizită familiei Ross pentru a-l înapoia.

Iau pe mine o pereche de blugi negri, cu un tricou de aceeași culoare, geaca de piele și laptopul, apoi dau să ies din casă, dar sunt întrerupt de soneria telefonului. Îl scot din buzunar și răspund fără a mă uita la numele apelantului. Mare greșeală.

— Iubitule, te rog nu închide, îi aud vocea smiorcăită.

— Ce vrei, Maddie? o întreb indiferent.

— Vreau să vorbim. Mi-e dor de tine, Max, spune și o aud suspinând. Am greșit, știu, continuă ea, dar mai dă-mi o șansă, te rog. Te iubesc, Max, șoptește ea la final.

— La revedere, Maddie. Să ai o viață frumoasă, închei eu și închid telefonul.

Ajuns la casa familiei Ross, sunt întâmpinat din fața casei de micuța blondină care îmi sare direct în brațe atunci când mă vede.

— Max, ai venit să mă vezi! exclamă ea fericită.

— Sigur că avem venit. Nu ești tu prietena mea cea mai bună? o întreb în timp ce îi ciufulesc ușor părul blond.

       — Chiar sunt? mă întreabă privindu-mă cu ochii ei mari de căprioară.

        — Sigur că ești, buburuză, îi spun și o aud chicotind.

        — Și mami îmi zice la fel, spune ea fericită. Vrei să stai cu mine să o așteptam? Buni zice că trebuie să ajungă repede.

       Mă întreb cine o fi mămica ei. Oare să fie...? Dar nu, nu are cum. Ea are ochii albaștri, iar ai micuței sunt de culoarea ciocolatei. Și în plus, Katherine e prea tânără să aibă o fetiță de patru ani, nu? Nu pare să fie mai mare decât mine cu mai mult de un an.