În liniștea pădurii

Capitolul 3 - Katherine

Nu am realizat că am ajuns până când nu am văzut indicatorul care anunța intrarea în oraș. Am făcut așa cum plănuisem. Imediat după ce a plecat la muncă, am aruncat într-un geamantan câteva haine pentru mine și Cassie, jucăriile ei preferate dar și o mică gustare pentru drum.

Am mai privit o dată casa care mi-a fost acasă timp de zece ani, apoi am ieșit pe ușă ținându-mi fiica în brațe și târâind geanta grea după mine. M-am urcat în mașină și am condus fără oprire timp de câteva ore bune, plângând înfundat pe tot parcursul drumului. Știți cum este să iți simți sufletul sfărâmându-se în mii de bucățele, și să nu îți poți exterioriza sentimentele? Voiam să țip, să urlu și să lovesc cu pumnii în volan până m-aș fi eliberat de toată durerea. Dar cum să fac asta, când prințesa mea mă privea tristă din scaunul ei, neînțelegând de ce am plecat în grabă de acasă? Dar oricât am încercat, nu am putut să îmi stăpânesc lacrimile care șiroiau pe obrajii mei.

Odată ajunsă în Ashton, am impresia că m-am întors în timp. Aceleași clădiri vechi, dar bine întreținute, vopsite în tot felul de culori. Aceleași străzi liniștite, lipsite de aglomerația unui oraș mare. Ah, îmi era dor de liniștea asta! Nu m-am întors niciodată aici de când am plecat din oraș, iar pe părinții mei i-am văzut doar atunci când veneau în vizită la noi. Nu au habar despre abuzurile la care am fost supusă chiar de către soțul meu, și nici nu le voi spune. Cel puțin nu am cum. Le voi spune că m-a înșelat, sau ceva. E un motiv destul de bun să pleci de acasă, nu?

— Cass, iubito, trezește-te, șoptesc către micuța mea care adormise între timp.

Blondina mea face ochișorii mari și privește fascinată în jurul ei prin geamurile mașinii. Este prima dată când vine aici, și nu i-am spus încă pe cine vizităm.

— Mami, am ajuns? mă întreabă în timp ce își freacă ochii cu mânuțele ei mici. Unde suntem, mami?

— Scumpo, îi mai ții minte pe bunicul Glenn și bunica Wilma? ochii i s-au luminat atunci când și-a adus aminte despre bunicii ei pe care îi văzuse mult prea rar.

— Daaa! Yeeeyy! țipă micuța mea bucuroasă.

— Atunci hai să le facem o surpriză, spun și cobor din mașină, apoi o iau și pe Cassie din scaunul ei și o port în brațe până la ușa casei.

Mâna îmi tremură atunci când o întind pentru a suna la ușă. Nu îmi este teamă că ai mei nu mă vor înțelege, știu că au încredere în deciziile mele și că mă vor sprijini indiferent care vor fi acestea. Însă problemele mamei de sănătate sunt cele care mă îngrijorează. A suferit un preinfarct în urmă cu câteva luni, și sper ca vestea că am de gând să divorțez nu va avea repercursiuni asupra inimii ei.

Nu apuc să mai apăs pe butonul soneriei, că ușa se deschide, din spatele ei ieșind ca o furtună de bucurie mama mea, și nici măcar nu realizez când am ajuns în casă, fiind complet absorbită de țipetele ei de fericire.

— Glenn! Gleeennn! Unde ești? Trebuie să vii să vezi cine e la noi! țipă mama în timp ce o trage pe Cassie din brațele mele și o învârte în aer, făcând-o pe micuța mea să chicotească. Iubitele mamei, ce bucurie mi-ați făcut!

— Mi-a fost dor de tine, mamă, îi spun sincer oftând adânc.

În sfârșit mă simt în siguranță. Abia după ce mi-a auzit vocea mama și-a mutat privirea și asupra mea, și văzându-mi ochii roșii și umflați de la atâta plâns, o lasă jos pe fiica mea și mă strânge în brațele ei călduroase.

— Kath?! Chiar ești tu? aud vocea mirată a tatălui meu, care cu siguranță nu se aștepta să mă găsească în bucătăria lor.

— Chiar eu tată! spun și mă desprind din brațele mamei doar pentru a mă cufunda în cele ale tatălui meu. Și nu am venit singură, spun și îi fac un semn spre blondina care deja își găsise de lucru în living.