În liniștea pădurii

Capitolul 22 - Max

— Hei, de ce plângi? o întreb și îi șterg obrajii umezi cu degetele mele mari.

— Max, nu poate ști nimeni ce s-a întâmplat aici. Este greșit, spune și se smucește de lângă mine. Este atât de greșit, continuă, începând să se plimbe haotic privind în jos. Nu îți pot face asta, Max.

— Nu îmi poți face ce?

— Max, tu meriți mai mult de atât, spune și face un semn din mâini spre ea. Eu nu îți pot oferi nimic. Inima mea este vraiște, și la fel îmi este și mintea. Viața mea este atât de dată peste cap în momentul ăsta, încât tot ce aș face ar fi să scurg toată energia pozitivă din tine. Aș lua tot, și nu aș putea să dau nimic la schimb. Nimic, în afară de tristețe. Iar tu meriți să fii fericit.

— Și dacă îți zic că nu am fost nicicând la fel de fericit ca în minutele astea?

— Max, asta nu este real. Nu ne putem ascunde aici pentru totdeauna. Iar acolo, în lumea reală, această Katherine pe care ai văzut-o acum, nu mai există. A fost înghițită de întuneric, lăsând la suprafață doar durere.

— Și totuși, dacă aici a existat, chiar și numai pentru câteva minute, înseamnă că nu a dispărut de tot. Și voi lupta cu tot ce am, Kath! Voi lupta cu tot ce am pentru a înlătura stratul acela de durere despre care spui că te-a înghițit. Și îți voi arăta că până și cea mai distrusă inimă poate fi reîntregită. Iar eu voi avea răbdare. Vreau doar să mă lași să-ți fiu aproape. Și mă voi mulțumi cu un singur minut pe zi, dacă măcar atunci te voi vedea pe tine, cea adevărată. Lasă-mă să-ți vindec rănile, Katherine...

Timpul a înghețat între noi, privirea ei mă îngheață și mă arde cu aceeași putere, reflectând exact ceea ce îi trece prin minte. Văd nehotărârea în ochii ei, știu că își dorește asta la fel ca și mine, însă rațiunea este mai puternică decât dorința în cazul ei.

— Haide, trebuie să mergem, spune după câteva momente de liniște, pornind spre mașină. Cassie are o surpriză pentru tine, adaugă ea.

Tot drumul l-am petrecut în liniște, ea privind doar înainte, iar eu privind-o pe ea cu coada ochiului. Nu pot să cred cât poate fi de frumoasă, atât de naturală. Nu pot să cred că m-am îndrăgostit de ea, fără ca măcar să o cunosc. Și mi-e frică. Mi-e teamă că cu cât voi ajunge să o cunosc mai mult, cu atât voi vrea să fiu și mai aproape. Mi-e teamă că voi ajunge dependent de prezența ei, fără ca ea să îmi împărtășească măcar o parte din sentimente.

Există dorință în privirea ei, dar nesiguranța o acaparează. Iar acum, după ce am văzut o mică parte din adevărata Katherine, după ce am gustat puțin din căldura pe care mi-o poate oferi, știu sigur că nu voi renunța până când nu o voi face a mea. Și sunt dispus să îmi asum orice risc, pentru că sunt conștient că există o mare posibilitate să ies cu sufletul bucăți din toată povestea asta.

Nu am nici cea mai vagă idee despre cum ar trebui să mă comport în continuare cu ea, nu știu ce își dorește să fac. Aș vrea să spun ceva, dar mi-e teamă că ea vrea liniște. Aș vrea să tac în continuare, dar poate se așteaptă să zic ceva...

— Katherine, îmi fac curaj să șoptesc.

— Uită, Max. Orice ai vrea să-mi spui acum, uită. Nu putem face asta. Nu vom face decât să ne distrugem reciproc, așa că te rog, uită ce s-a întâmplat. Tonul ei este rece și hotărât, făcându-mi corpul să tremure.

— Nu îmi poți cere asta, Kath, pentru că nu am cum să uit ce s-a întâmplat. Nu vreau să uit. Și știi bine că nici tu nu vei putea să uiți, pentru că și tu ai simțit tot ce am simțit eu. Însă îți voi respecta decizia, și dacă vrei să păstrez distanța, o voi face. Dar vreau să îmi promiți ceva, spun pe un ton abătut.

        — Ce?

        — Promite-mi că atunci când inima ta va fi pregătită să accepte pe cineva înăuntrul ei, mă vei căuta. Căci eu te voi aștepta, Katherine.

        Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în fața casei Ross, am fost scos din visare de bătăile din geam, acolo unde stătea micuța Cassie, nerăbdătoare să coborâm din mașină.

        — La mulți ani, Max, a început blondina să strige imediat cum am deschis portiera, sărindu-mi în brațe.

        — Mulțumesc, buburuză.

        — Haide, avem o surpriză pentru tine, spune și coboară din brațele mele, apoi mă trage de mână spre intrarea în casă. Vii, mami? întreabă și se oprește, uitându-se spre Katherine care era încă lângă mașină, privindu-ne.

        — Eu trebuie să plec puțin scumpo. Ne vedem mai târziu, zice și se urcă în mașină, plecând în viteză de pe loc.

         A plecat, lăsându-mă gol, și forțându-mă să folosesc din nou acea mască la care speram să mă ajute să renunț. Un zâmbet gol și fals.

Hei! Știu că e puțin cam trist capitolul ăsta, dar sper să o înțelegeți pe Katherine. Vă aștept părerile în comentarii.

Xoxo🖤