În liniștea pădurii

Capitolul 9 - Katherine

— Obiceiurile sunt cele care ne păstrează amintirile vii, draga mea. Ăsta a fost felul meu de a te păstra mereu cu mine, aici, în livadă. Acum, hai să îți arăt ferma. S-au schimbat multe de când nu ai mai fost pe aici, îmi spune și îmi face semn să îl urmez.

Într-adevăr, s-au schimbat multe. Mica căsuță este acum perfect locuibilă, fiind mobilată și utilată cât pentru a putea trăi acolo. Grajdurile sunt complet refăcute, iar în spatele casei este acum o grădină cu flori. Totul arată ca desprins dintr-o poveste.

— Ai făcut singur toate astea? îl întreb uimită pe tatăl meu.

     — Am avut puțin ajutor, dar în mare parte da, răspunde el mândru.

     — Tată, dar cu micul meu colțișor de paradis ce s-a întâmplat? Mai este acolo?

     — E neatins, scumpo. Hai, fugi până acolo și după te aștept să îmi arăți dacă mai ții minte cum se mulge o vacă, îmi spune râzând.

     Trec prin noua grădină cu flori a tatălui meu, în spatele căreia se află pădurea care mi-a fost refugiu de atâtea ori. După ce ascunzătoarea din livadă mi-a fost descoperită de mama, am căutat un alt loc în care să pot fi singură. Așa că într-o zi am intrat în pădure și am mers până când am găsit un loc desprins din Rai.

     Pășesc atent prin pădure pentru a nu mă lovi, și după câteva minute de mers, ajung în locul meu preferat din lume. Închid imediat ochii, și inspir adânc, ascultând susurul râului. Se mai aude un zgomot, însă este prea departe pentru a îmi dau seama ce este. Sună ca și cum cineva plânge, dar cine să mai fie aici, în inima pădurii?

     Deschid ochii și încep să analizez peisajul din jurul meu. Pe malul râului, de-o parte și de cealaltă a acestuia, sunt copaci bătrâni, cu coroanele îndoite deasupra apei, formând un fel de arcadă verde. Am impresia că observ o siluetă undeva în dreapta mea, așa că mă îndrept către ea.

      Cu cât mă apropii mai mult, realizez că într-adevăr plânge, iar când ajung suficient de aproape, îmi dau seama că este vorba despre un băiat. Stă pe malul râului, cu spatele sprijinit de un copac bătrân și capul plecat, și din când în când mai aruncă câte o piatră în apă, apoi oftează adânc.

      — Hei, e totul în regulă? îl întreb încet când ajung lângă el. Băiatul tresare când mă aude, și își întoarce brusc fața spre mine. Max...spun eu când îl recunosc.

      Ochii lui sunt roșii, iar obrajii îi sunt umezi, semn că nu m-am înșelat. Chiar plângea.

     — Hei. Scuze, dar nu știu cum te numești, deci nu știu cum să mă adresez, șoptește el abătut afișând o urmă de zâmbet.

     — Katherine, îi spun și întind mâna spre el. Acesta îmi întinde timid mâna, iar în momentul în care o strânge pe a mea, pare că se blochează pentru o secundă.

     — În sfârșit, pot să nu te mai numesc blonda care era șatenă, spune și apoi chicotește. Exact ca un copil.

       Dat fiind sentimentul de liniște pe care îl am după ce m-am descărcat, deși știu cât de greu este să te deschizi în fața unui străin, mă decid să încerc să îi ofer puștiului un umăr pe care să plână.

     — Vrei să vorbești despre asta? îl întreb eu pe un ton serios, iar el neagă scuturând din cap. Bine atunci, mi-a părut bine, Max, spun și dau să plec.

      — Stai, îl aud și mă întorc spre el. Mai stai puțin cu mine, te rog, îmi cere șoptind ultimele cuvinte. Îl aprob din cap și mă așez pe o piatră de lângă el.

     — Credeam că nu mai știe nimeni de locul ăsta, îi spun după câteva momente de liniște.

     — Glumești? E locul meu preferat din orașul ăsta, îmi recunoaște el, iar eu îi răspund cu un zâmbet. Ești de aici? mă întreabă calm.

— În vizită. Dar am mai fost pe aici, am descoperit locul acesta cu mulți ani în urmă, îi răspund melancolic. A fost un bun ascultător, să zic așa, completez.

— Știu ce zici, răspunde și el privind în sus spre coroanele copacilor.

     Rămânem în liniște, fiecare pierdut în propriile gânduri. Din când în când, simt că mă privește. Mă întreb cine este, nu țin minte niciun copil din oraș cu numele de Max. Și după cum se uită la mine, probabil și el se gândește la același lucru. Nu are de unde să știe cine sunt, iar eu îmi amintesc perfect sentimentul pe care îl aveam atunci când în Ashton apărea cineva nou. Erau foarte rare aceste situații.

Mă uit la ceas și îmi dau seama că a trecut o oră de când stau aici, iar tata mă așteaptă la fermă, așa că mă ridic și îmi scutur pantalonii de praf.

— Eu trebuie să plec. Mi-a părut bine, Max, îi spun brunetului.

— Și...și mie mi-a părut bine, Katherine, spune și apoi oftează. Poate ne mai vedem, adaugă zâmbind.

— Da, poate...

Eh uite că în sfârșit s-au cunoscut. Sper că nu v-am dezamăgit cu întâlnirea dintre ei. Cum vi s-a părut?

Xoxo🖤