Mesagerul Mortii

Mesagerul Morţii*Part. I*Crimă pentru un sărut*Cap.XI

        „Cand o usa se închide, o alta se deschide; dar deseori ne uităm atât de mult la ușa închisă că nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.”

Hellen Adams Keller

                                                                                ******

        Sub soarele dogoritor, chiar şi la acea oră a dimineţii, casa familiei Taylor părea extrem de rece şi mohorâtă, iar înăuntrul ei nu părea a fi nici un soi de mişcare. Cei doi detectivi, păşind unul alături de celălat, dar fiecare cu gândurile în altă parte, păreau a nu observa aceste detelii, până în clipa în care trebuiră să insinte deosebit de mult la uşa casei.

-Tocmai am vorbit cu domnul Taylor, oare de ce nu ne răspunde? se auzi într-un târziu , glasul lui Alexander, adresându-se Yelinei.

        Tocmai când se pregătea să-i răspundă, uşa casei se deschise şi chipul mohorât, nebărbierit şi obosit al lui Nicolas se ivi în cadrul ei. Yelina şi Alexander schimbară priviri nedumerite, pline de surpriză. Abia mai pututeau să recunoască în omul din faţa lor pe Nicolas, cel care în urmă cu câteva zile era extrem de jovial şi plin de viaţă.

- Îmi cer scuze, abia acum v-am auzit. Ştiam că veniţi, dar cred că am aţipit puţin. Vă rog, intraţi.

Cu chipurile încă pline de uimire , cei doi intrară şi se făcură comozi pe fololiile oferite de Nicolas.

- Am înţeles că mai aveţi ceva întrebări. Cu ce vă pot ajuta, întrebă Nicolas cu glasul stins, privindu-i cu privirea golită de expresie. Încerca din răsputeri să fie amabil, însă chipul lui trăda o durere interioară imensă. „ Cu siguranţă a aflat de Hunt, îşi spuse Yelina. Oricum s-ar fi comportat cu ea, acest om o iubeşte. E devastat”.

- Spuneţi-ne , domnule Taylor, sunte-ţi singur?

- Nu. Shanna este în camera ei. Va coborâ imediat.

        Nicolas nu se mai referea la soţia sa, ca fiind soţia sa, ci acum era, simplu, Shanna, chiar mai mult, acum era în camera ei şi nu a lor. Pentru cei doi totul devenea din ce în ce mai clar. Soţii Taylor nu erau acum în cele mai bune relaţii.

- Domnule Taylor, am dori să ştim dacă aţi omis pe cineva de la petrecere, dacă există posibilitatea ca cineva să fi pătruns în locuinţa d-voastră fără ca d-voastră să ştiţi sau dacă nu vi s-a părut nimic ieşit din comun în acea seară.

- Ce vreţi să spuneţi? Este adevărat că a fost o petrecere cu mulţi invitaţi, dar eu cred că îi cunoşteam pe toţi, mai mult sau mai puţin. Erau prieteni mei, ai ei şi ai noştri. Nu-mi aduc aminte să fi văzut pe cineva necunoscut, cu excepţia, fireşte a celor de la catering. În legătură cu aceştia, va trebui să luaţi legătura cu firma care s-a ocupat.

- Am făcut-o deja. Soţia d-voastră ne-a dat adresa acestei firme.

La auzul cuvântului „ soţia d-voastră”, Nicolas scoase un oftat abia perceptibil. Îşi lăsă ochii în podea şi privi abătut într-acolo.

- Am dori să o întrebăm acelaşi lucru şi pe dânsa, dacă se poate, interveni Yelina.

        Cu toate că nu-i făcea nici cea mai mică plăcere, Nicolas se ridică din fotoliu îndreptându-se spre scările, deja bine cunoscute de către detectivi, cu intenţia clară de a o chema. Shanna însă, se afla deja în capul lor, coborând cu mişcări lente, apoape reţinute, ţinându-se cu mâna de balustrada de inox care şerpuia în formă de S treptele de marmură neagră. Şi ea, ca şi Nicolas nu părea într-o formă prea bună. Avea ochii roşii şi buzele muşcate observându-se  crestăturile lăsate de dinţii micuţi şi perfecţi, pe care şi afişase, într-un zâmbet larg, ultima oare când se întâlni cu detectivii.

- Aveţi să ne daţi vreo veste nouă? domnilor detectivi, spuse aceasta ajungând în dreptul lor. Aţi aflat cine a comis acea faptă abominabilă? Glasul ei se dorea a fi sigur şi detaşat, dar tonul vocii scăzut şi slab o dădea de gol. Era la fel de tristă şi de îndurerată ca şi Nicolas.

- Nu, nu încă, spuse Alexander. Întâmpinăm unele obstacole şi tocmai îl întrebam pe soţul d-voastră dacă nu i s-a părut nimic ciudat, ieşit din comun sau vreo persoană pe care nu aţi mai văzut-o, care vă era străină. Am vrea să ne răspundeţi la aceste întrebări şi d-voastră.

Shanna se aşeză picior peste picior, privi o clipă în gol, semn că încerca să-şi amintească ceva , după care răspunse:

-Nu, totul a fost familiar. Doar cunoştiinţe comune sau prieteni ai noştri. Sigur, personalul auxiliar nu-l iau în considerare. Pe aceştea nu-i cunoşteam. De aceia v-am dat adresa firmei de catering.

- Este adevărat. Acelaşi răspuns l-am primit şi de la soţul d-voastră şi totuşi...

- Şi totuşi... ce? Ce s-a întâmplat?

- Am interogat fiecare persoană în parte, le-am verificat alibiurile, am examinat fiecare haină şi am luat în calcul fiecare detaliu pe care aceştea ni l-a furnizat şi toţi  par a fi în regulă. Invitaţii care au luat parte la eveniment sunt persoane respectabile şi niciunul nu are vreo legătură cu crima comisă, prin urmare singurul lucru care ne-a rămas de făcut este să vă întrebăm dacă  nu cumva v-a scăpat ceva, aţi omis vreun amănunt, sau poate aţi uitat vreo informaţie?

Cei doi se priviră unul pe celălat, pentru prima oară de când se aflau în aceiaşi încăpere, căutând răspunsul unul în ochii celuilalt, iar după o mică pauză, Shanna li se adresă:

-Nu ştiu nimic mai mult decât ştiam cu câteva zile în urmă, îmi pare rău.

- Nici eu nu am nimic de adăugat. Tot ceea ce am ştiut v-am spus atunci.

- Doar dacă... Doamne, Nicolas! cum am putut să uităm... şi totuşi nu văd ce legătură are, dar...

Din privirile lor, cei doi detectivi puteau citi că ceva se întâmplase, aşa că insistară asupra subiectului.

-Ce anume aţi uitat?

- Luaţi cu toate aceste întâmplări şi cu... altele, spuse Nicolas privind spre soţia lui, care lăsă stingherită, aproape ruşinată, privirea în jos, am uitat complet să vă spunem acest lucru, deşi nu cred că are vreo relevanţă.

- Lăsaţi-ne pe noi să decidem asta. Spuneţi-ne ce aţi uitat.

- Păi, zic eu... nu mare lucru. S-a întâmplat înainte de eveniment , cu câteva zile...