Mesagerul Mortii

Mesagerul Mortii*Part I*Crimă pentru un sărut*Cap.VIII

     http://blackpearl.ucoz.ro/blog/

 "Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut".

Confucius

        Alexander se trezi brusc. Stătea întins în  singurul pat din camera bine luminată care mirosea intens a alcool medicinal. Îşi atinse cu mâinile pielea capului şi sub părul încâlcit simţii câteva cusături şi sânge uscat. Închise ochii încercând să-şi amintească ce se întâmplase. Lângă patul de spital în care se afla, remarcă alături un micuţ fotoliu  în care  Yelina stătea extrem de incomod , iar Alexander o privi cu compasiune, dar şi cu încântare mulţumit de faptul că o găsea alături de el, dar apoape imediat, mintea lucrându-i febril, se întrebă ce-i va spune. „Yelina nu trebuia să ştie, nu trebuia să afle!”

        Cu ceva timp în urmă venise la camera de urgenţe, plin de sânge şi se prăbuşi imediat în braţele unei persoane îmbrăcată în alb, cu braţe puternice şi sigure, braţe care îl purtaseră aproape pe sus până la un pat mobil, îl auzi cum chema ajutor , apoi totul se întunecă, deveni negru. „ Cum aflase, însă, Yelina şi cum ajunse acolo? Nu-mi amintesc să fi sunat pe cineva”.

        În clipa următoare un bărbat cu un halat alb peste o bluză şi pantaloni de spital intră în salon, iar Yelina ridică capul din pământ, unde se uita de ceva vreme, privindu-l îngrijorată.

-Cum vă simţiţi , domnule Dorn, întrebă medicul observând ochii întredeschişi ai pacientului?

        Cu mişcări lente, Alexander întoarse capul înspre ferestra de lângă patul său. Era întuneric. Auzise întrebarea medicului, însă îi venea greu să-i răspundă. Yelina era acolo şi ar fi cerut explicaţii, prin urmare, trebuia să amâne momentul.

-Nu prea bine, mă  simt ameţit , murmură abia auzit Alexander, trăgând nădejde că va putea găsi timpul necesar de se gândi la un răspuns întrebărilor pe care Yelina, cu siguranţă, i le va pune.

- Domnule doctor, pot vorbi cu el, întrebă aceasta ridicându-se ?

- Nu pare a fi în stare, nu este tocmai bine. Cred că mâine dimineaţă ar fi mai potrivit. Lăsaţi-l să se odihnească. Asemenea răni sunt destul de delicate şi amintirile din ultimele zile, ultimele ore, ar putea fi tulburi sau chiar să lipsească, dar situaţia se va ameliora.

        „Mâine?! Oare de cât timp mă aflu aici? Dacă pun acum întrebări medicului va trebui să vorbesc şi cu Yelina şi este prea devreme, încă nu am răspunsurile pregătite pentru nimeni şi cu atât mai puţin pentru ea”.

        Alexander o privea pe Yelina printre gene, descoperindu-i supleţea şi eleganţa aparte a trupului ei. Tenul neted care părea a fi fără urmă de machiaj era strălucitor, iar ochii verzi adânci şi pătrunzători erau minunaţi. Părul negru îi cădea în bucle lungi mângâindu-i spatele, învăluindu-i  braţele care acum erau acoperite de un jerseu alb, minunat, iar Alexander realiză abia acum că nu o văzuse niciodată cu părul desfăcut şi i-l admiră în tăcere. „Ce frumoasă este. Îi stă bine aşa cu părul lăsat liber pe spate”.

Yelina îl privi la rândul ei, de această dată cu înţelegere, dar şi cu dezamăgire şi se îndreptă înspre uşă.

- Aveţi dreptate , domnule doctor. Merg şi eu să mă odihnesc şi mă întorc peste câteva ore.

„Câteva ore, am timp câteva ore pentru a găsi explicaţii. Este destul..., găsesc eu ceva”. Avea la dispoziţie câteva ore de a încropi o poveste veridică, dar sub efectul calmantelor primite Alexander adormi imediat ce Yelina părăsi încăperea.

                                                                                *****.

         Primele raze ale soarelui începeau să înghită puţin câte puţin stelele care nu demult luceau pe cerul senin al oraşului, luminând străzile şi clădirile somtuoase, încălzind chipurile abia trezite şi care se îndreptau  fiecare , înspre treburile zilnice. În faţa căni de cafea Yelina stătea cu capul cufundat în gânduri. Aburii cafelei nu reuşeau, cu toată savoarea şi fierbinţeala lor, să o scoată din concentrarea cu care părea a se gândi. Preocuparea ce i se citea pe chip trecea dincolo de îngrijorarea firească pentru colegul ei rănit. Era mai mult, era un sentiment pe care, încă nu-l putea defini. Se zbătea undeva între teamă şi teroare, între real şi ireal, între dorinţă şi nesiguranţă, simţea un amalgam de sentimente care o încolţeau din toate părţile.

-Ce faci aici Yelina? De când ai venit? Nu mai văd pe nimeni prin preajmă, spuse intrând , vădit surprins, căpitanul Hollander. Nu trebuia să mergi la spital să vezi cum se simte Dorn?

- Mi-a fost imposibil să dorm, aşa că am venit aici să clarific nişte aspecte până când voi putea merge la spital. Am sunat, iar asistenta mi-a spus că încă doarme şi că imediat ce se va trezi mă va anunţa.

- Am înţeles. Deci, ai ceva nou?

- Din toate datele pe care le avem până acum am dedus că cel sau cea care la înjungheat pe Cooper cunoştea casa, ştia că în spatele casei, în dreptul piscinei era aproape întuneric şi că acolo putea să-şi pună planul în aplicare, apoi Jack nu ar fi mers acolo cu oricine, deci evident îl ştia pe ucigaş şi mai mult , a avut curajul să-i întoarcă spatele, prin urmare îl desconsidera şi nu credea că acesta avea asemenea planuri sau poate credea că nu l-ar fi putut doborâ. Am câteva nume care îmi dau bătăi de cap, care ar fi avut motiv pentru a-l omorâ, pentru că posibilitate ar fi avut toţi. Deocamdată însă voi merge împreună cu Ryan la casa familiei Weaver. Cu siguranţă Tania ne poate spune ceva interesant. Se pare că a fost o bună perioadă cu Jack , dar ceva s-a întâmplat şi s-au despărţit. Vreau să văd cum stau lucrurile între ea şi soţul ei, vreau să aflu în ce termeni s-au despărţit, ea şi Jack.

- Spune-mi, amprentele nu v-au ajutat cu nimic?

- Deocamdată nu am primit rezultatele. Au fost multe persoane în seara aceia în casă. Va mai dura puţin.

- Bine Yelina, ţine-mă la curent cu datele cazului şi să-mi spui, imediat ce afli, cum se simte Alexander.

- Cu siguranţă că am s-o fac, căpitane. Şi eu sunt foarte curioasă să aflu ce s-a întâmplat.

- Şi îngrijorată se pare, după tonul tău.

- Da, şi îngrijorată. Nu vreau să cred că ceea ce i s-a întâmplat are vreo legătura cu mine şi cu trecutul meu. Ar fi oribil şi îngrozitor în acelaşi timp.

- Dacă, cumva , nu şi-a schimbat obiceiurile, cel care te hărţuieşte pe tine pare a fi împotriva celor pe care îi iubeşti, pe partenerii tăi de viaţă, ceea ce nu e cazul aici. Tu şi Alexander sunteţi doar colegi, nu văd de ce să-l fi atacat pe el.

- Da, aveţi dreptate căpitane, şi eu sper, ca  cel puţin să rămână la vechile obiceiuri. Aşa toată lumea e liniştită. Atâta timp cât sunt singură, nimeni nu va avea de suferit.

- Cu excepţia ta, Yelina. Nu vei putea trăi singură toată viaţa.

- Sper să nu fie nevoie... că îl vom prinde.

- Fii sigură de asta. Mai devreme sau mai târziu îl vom găsi. Suntem toţi alături de tine.

- Căpitane... Yelina... bună dimineaţa, spuse Ryan . Am ajuns prea târziu? S-a întâmplat ceva cu Alexander.

- Nu, stai liniştit. Alexander îşi revine şi imediat ce medicii îşi vor da acordul vom vorbi cu el. Acum vom merge la familia Weaver. Căpitane?!

- Sigur, mergeţi. Aştept veşti de la voi.

        Yelina se simţea cu mult mai bine. Discuţiile cu Hollander o făceau să vadă , întotdeauna, lucrurile mai limpezi, mai clare şi se simţea mult mai detaşată. Avea încredere că acesta va face tot ce îi va sta în putere pentru a face lumină în cele două cazuri, avea încredere că va fi alături de ea aşa cum făcuse întotdeauna. Însă Yelina nu se mulţumea să aştepte ca rezolvarea să vină din altă parte. Aceasta era lupta ei şi trebuia să o poarte, cu sau fără ajutorul cuiva.