Mesagerul Mortii

Mesagerul Morţii *PROLOG*

http://blackpearl.ucoz.ro/blog/

"Cunoasterea nu se bazeaza numai pe adevar, ci si pe eroare."

Carl Jung

                                                                *************

 - Detectiv Broocks?

-  Da, eu sunt.

-  Strada 78, intersecţia cu drumul ce duce înspre pădure.

-  Nu înţeleg, cine este acolo, cine eşti?!

-  Strada 78, intersecţia cu drumul ce duce înspre pădure, se răsti necunoscutul de la celălat capăt al firului. Nu am să repet pentru a treia oară. Ai face bine să mergi acolo. Se întâmplă ceva special. Eu nu aş întârzia dacă aş fi în locul tău.

- Alo? Alo? Cu cine vorbesc?!

Convorbirea se întrerupse brusc, lăsând-o pe Yelina cu o senzaţie neplăcută. - Băieţi, am primit un telefon ciudat, cred că ar trebui să mergem. Dar unde este Brian, nu l-am văzut astăzi. Voi?

- Nu am nici o idee, răspunse Ryan.

- Nici eu, deşi trebuia să ne întâlnim de dimineaţă, interveni James.

-Ok, hai să mergem, vom lua legătura cu el pe drum.

        Neliniştea ce pusese stăpânire pe Yelina creştea cu cât se apropiau de destinaţia indicată. Primise multe telefoane de acest gen de-a lungul carierei sale, însă acesta avea ceva special, indescifrabil, o puse pe gânduri dându-i senzaţia de deja vu. Vocea de la capătul firului i se părea cunoscută. O mai sunase, mai avusese contact cu acea persoană? Nu putea spune cu certitudine, insă, categoric, nu-i era necunoscută, chiar mai mult, o supărase şi o indispuse într-un mod inexplicabil.

        Cele două maşini se apropiau cu viteză de drumul ce făcea legătura cu drumul forestier ce ducea în inima pădurii. De la volanul maşinii sale, Yelina cerceta drumul îngust şi întortocheat. „Ce se putea întâmpla aici atât de departe de oraş”, se întreba Yelina? „Cu siguranţă că nu ceva legal”, îşi răspunse” şi se asigură că arma pe care o deţinea era la locul ei, la îndemână. Deja se putea distinge de la distanţă intersecţia, iar în mijlocul ei o maşină de teren, care i se păru cunoscută, se putea vedea răsturnată. Inima începu să-i bată cu şi mai multă putere, mâinile îi transpirau pe volanul maşinii, care acum i se părea că merge mult prea încet, deşi depăşise demult limita legală. Cu cât se apropia mai mult, cu atât putea putea vedea detaliile maşini şi inima era, cât pe ce să i se oprească în piept. Era maşina personală a lui Brian. Fordul masiv, de culoare gri pe care il cunoştea atât de bine, stătea răsturnat pe o parte, pe marginea drumului. Opri brusc şi se aruncă disperată înspre maşina ce se afla răsturnată în faţa ei, căutându-l îngrijorată cu ochii pe Brian până când îl zării cu faţa în jos, într-o baltă de sânge, iar cu groază realiză că acesta avea înfipt în spate un cuţit. Aplecându-se cu repeziciune, Yelina îl prinse cu înfrigurare întorcându-l cu faţa înspre ea.

- Brian, deschide ochii, trezeşte-te.! Mă auzi?! Trezeşte-te! Nu-mi face asta! Te rog nu mă lăsa!

În spatele maşinii răsturnate, Yelina strângea în braţe trupul încă cald al lui Brian. Sângele se scurgea din rana adâncă îmbibând haina ce fusese odată albă, imaculată, înroşind-o şi înmuind-o în lichidul roşu, lipicios.

- Brian răspunde-mi! Rămâi cu mine! Deschide ochii, uitate la mine, uită-te în ochii mei!

Un suspin uşor îi dădu de veste Yelinei că acesta este în viaţă.

- Yelina, eşti aici? Eşti bine? O întrebă Brian îngrijorat, cu glasul înecat de sângele ce se prelingea într-un firicel subţire, printre buzele întredeschise.

- Sunt chiar aici, sunt bine, dar nu mai vorbi, păstrează-ţi forţele. Ambulanţa va sosi imediat.

-Am primit mesajul tău, continuă acesta.  

Yelina îl privi surprinsă.

- Ce mesaj? Brian, ce mesaj?

Brian băgă mâna încet în buzunarul hainei şi cu mare greutate scoase telefonul, arătându-i-l.

- Acesta!

Yelina privi ecranul telefonului şi cu stupefacţie descoperii un mesaj care părea a fi din partea ei, dar ea nu-i trimisese niciunul.

- Eu am ajuns aici exact aşa cum mi-ai cerut.

- Brian, mesajul nu este de la mine, nu eu te-am chemat aici!

Sângele ţâşnea cu putere, iar Brian simţea cum viaţa i se scurgea odată cu el.

- Nu înţeleg, şopti el, este din partea ta.

- Da, este, dar eu nu am trimis nici un mesaj.

- Nu înţeleg...Atunci, cum ai ajuns aici?

- Am primit un telefon anonim, un pont, cum că aici se va întâmpla ceva ilegal. Cel puţin, aşa am crezut. Am încercat să dau de tine, dar cum nu am reuşit, am venit noi.

- Nu înţeleg nimic, constată Brian, cu glasul din ce în ce mai slăbit.

- Nici eu, dar o scoatem noi la capăt. Ai idee cum sa putut întâmpla asta?

- Tot ce-mi aduc aminte este faptul că am urmat instrucţiunile din mesaj, ajunsesem în intersecţie, mă pregătem să virez, când de nicăieri, de pe drumul forestier o maşină solidă m-a izbit în plin, în lateral, apoi m-am trezit întins în afara maşinii cu o durere îngrozitoare în tot corpul, apoi nimic. Cred că mi-am pierdut cunoştiinţa.

- Şi nu ai apucat să vezi cine era?

- Nu, îmi pare rău. Doar că era o maşină mare, neagră. Nimic altceva.

- Ok. Acum linişteşte-te. Ambulanţa soseşte imediat.

- Te iubesc, Yelina, nu am avut curaj să-ţi spun niciodată, dar te iubesc!

- Te rog, Brian, trebuie să te menajezi.

- Trebuie să ştii asta Yelina. Te-am iubit, din prima clipă în care te-am văzut. Te rog să nu uiţi asta ,spuse Brian cu ultimele puteri, închise ochii, apoi trupul lui se lasă moale, fără suflare în braţele Yelinei.

-Am ştiut, Brian, am ştiut întotdeauna şi, promit, nu am să uit niciodată, spuse Yelina mângâindu-i cu grijă părul.

        În secunda următoare telefonul ei bipuii. Ţinând strâns la piept trupul fără viaţă, îşi şterse cu o mână lacrimile de pe obraz şi-şi scoase telefonul din buzunarul sacoului. Mesajul care îi apăru în faţa ochilor o îngrozi. Pe ecranul aparatului apărea scris cu majuscule: VIAŢA TA ÎMI APARŢINE, ÎMI APARŢINE !!!

Yelina se cutremură. Simţea cum lumea se prăbuşea în jurul ei, iar sângele îi îngheţa în vene. Acum îşi aducea aminte de unde cunoştea vocea celui ce o apelase şi care îi dăduse acea informaţie. Era el! Se întorsese! MESAGERUL SE ÎNTOARSE !

 

 

 

 ..