Pagini din jurnal ...

Tu...

11 Martie...

Tu ești tot de ce am nevoie... sau aveam? Ești? Ai fost!? Nu știu! Probabil că încă ești! Dar îngrijorător este că spun cuvântul „încă" , pentru că mă sperie faptul că nu vei mai fi... ceea de ce am nevoie! Nu așa. Nu în felul în care tu... te comporți! Nu în felul în care tu... tratezi situațiile...oamenii, tot ce gândești mă depășește și încerc ...chiar încerc să țin pasul. Obosesc, dar nu-mi pasă...sau păsa*. Adică aș ține pasul dacă și tu ai face la fel. Cred că ceva merge greșit. Cred că ceva nu e bine! Nu știu de nu îți pot spune asta! Nu știu de ce trebuie să să mă feresc...Nu ar trebui să o fac, dar mi-e ușor teamă.  Și ști  de ce? Pentru că eu nu am mai făcut vreodată asta. Nu am mai simțit până acum cum este să ai acea durere ...care nu ști de unde poate veni. Eu nu am mai avut stările astea până acum! Nu am mai iubit pe cineva până acum... 

Nu am știut cum este să simți acele emoții colosale când te vezi cu cel de care-ți place! Nu am știut cum este să faci lucruri absolut random și tâmpite pe care credeai că nu le vei face vreodată doar datorită acelei adrenaline. Nu am știut cum este să simți că nu poți sta mult fără persoana aia specială. Nu am știut cum este să stai trează ore întregi la rând...să treacă de miezul nopții și să-ți pierzi vremea vorbind cu cel la care ți așa mult! Nu am știut cum este să sacrifici din timpul tău pentru cineva! Nu am știut ce înseamnă să pui fericirea celui de lângă tine mai presus de a ta...sau să vrei să ai atâtea amintiri... cu el... până nu te-am întâlnit pe tine. 

Și acum stau să mă întreb: „Ce s-ar fi întâmplat dacă...nu aș fi fost în ziua aia acolo...atunci...?" Ne-am mai fi cunoscut? Am mai fi vorbit, ne-am mai fi jucat, am mai fi fost ca doi nebuni care ... deși de abia se văzuseră de o zi, parcă se cunoșteau de ani... ? Și acum...după aproape un an de la acea zi... îmi zic că... Poate ar fi fost mai bine să... nu te fi întâlnit. Apoi îmi retrag gândul ăsta imediat, apărând amintirile frumoase cu noi... apoi cele mai puțin bune apar și ele...toate nopțile în care n-am dormit de atâta stres, toate lacrimile ...amare pe care le-am vărsta din toate gândurile mele prostești sau din cauza ta...și nepăsarea ta apăsătoare,  indiferența ta care mă omora încet, lent... lejeritatea ta ipocrită... 

M-au durut. Și m-au durut așa de tare! Sună așa de fals când o scri sau o spui...dar când o simți...e al nabii de real! Nu știu ce se tot schimbă la noi! Nu știu unde s-a produs „clik-ul " ăla! Nu voiam decât să stăm unul lângă altul, orice s-ar fi întâmplat. Nu știu... dacă mai vreau asta!Nu sunt sigură...Nu după a ...nu știu câta șansă pe care ți-am dat-o! Nu tu puteai să renunți la mine!  Eu puteam să te las... dar nu am vrut. Tu mereu te-ai întors când nu ai găsit ceva mai bun sau când te-ai plictisit! O tipă când nu vrea să mai fie căutată, păi se va asigura că așa rămâne! Eu te-am ținut aproape...și te-am lăsat în săptămânile....și lunile alea în care tu aveai proasta impresie că ... mi-au făcut un rău „lăsându-mă"( că ai făcut-o intenționat sau nu...nu-mi mai pasă)... eu de fapt te lăsasem să observi faptul că fără mine poate ți-era ok, dar nu îți era bine! Ți-am dat tot timpul să te gândești...să analizezi situația. Și ca demonstrație... te-ai tot întors...și tot ai încercat ceva...din nou și din nou! Poate am greșit că te-am lăsat să revi...poate nu...nu știu! 

Mi-am călcat peste orgoliu, am pierdut...multe nopții, mi-am pierdut energie...ba chiar mă pierdusem și pe mine! Nu am știu niciodată ce însemna „să te pierzi pe tine"...până când am simțit-o pe propria piele! Din vina ta era să mă pierd efectiv... Să îmi pierd personalitatea, să uit cine sunt... să fiu diferită. Prietenele mele observaseră... și eu m-am chinuit ...și am tras de mine să redevin cine am fost înainte ca tu să apari. Nici acum,  după ceva vreme, nu mi-a reușit complet, dar... nu m-aș fi iertat niciodată dacă aș fi devenit altă persoană care alunga persoanele dragi. Mă schimbasei în rău...când eu nu voiam decât să petrec timpul cu tine și să ... ne distrăm pe afară. Tu ai reușit să mă dobori din toate punctele de vedere... în timp ce eu nu am vrut decât să îți ofer afecțiune. Și mă doare și mai tare faptul că nu știu dacă ai făcut-o intenționat sau nu...dacă ai vrut să te joci cu mine sau doar așa a picat!? Pentru că ... deși mulți mi-au spus că nu ești ce trebuie... eu am trecut indiferentă pe lângă vorbele lor. Nu i-am crezut pe ei, care eu mult mai mulți de aceeași părere...și am vrut să cred în tine. Am făcut ceva rău? 

Și cu toate astea...nu știu cum naiba am reușit să te ...iert. De fiecare dată! Unii ...ar spune că sunt proastă. Nup! Un om când face ceva bun ... e luat de prost! Ei bine, eu nu am fost proastă că te-am iertat...ci am vrut să-i mai dau o șansă sufletului tău...care săracu nu are nicio vină pentru faptul că tu ai un creier care este condus de niște apucări greșite și...nu-ți lasă sufletul să-ți arate adevărata ta personalitate. Mulți te-au judecat de față cu mine...fără să știe ce avem noi doi ... și mulți au spus că ești așa imatur, nebun, nesimțit... Am tăcut...apoi am văzut contrariul când restul plecau și rămâneam noi doi! 

Pentru că tu ai vrut să-mi arăți o monstră din cum poți fi tu...cât de blând și simpatic poți fi... de aia am vrut să-ți dau șanse... Și ți-am dat! Și a funcționat o vreme! Îmi pusesem în minte să te ajut să te schimbi în bine fără ca tu să realizezi pe moment. Voiam să fac asta, dar ... acum, la ora asta...mă uit la cele două bife albastre lăsate de tine...și de bulinuța aia atârnată lângă mesajul meu... și îmi dau seama că asta spune : „Lasă-mă în pace!". 

Nu vrei să vorbim! Păcat! Tocmai așa din senin...să te schimbi din nou la vechiul tu...pe care nu-l suport. Tu, deși te dai drept un geniu care le știe pe toate, ultimul arogant, ultimul nesimțit și tare-n gură... îmi place să cred că acele părți bune ale tale sunt încă acolo. Pacea aia din tine e acolo încă. Blândețea...la fel. Amuzamentul...romanstismul, seriozitatea... ele sunt încă acolo pierdute pe undeva... 

De ce naiba ajung mereu în locul ăsta!? Tu mereu zici un lucru, apoi te evapori câteva zile, revi cu niște scuze tâmpite, eu ... se presupune că te iert, deși nu uit...și tot așa. Eu ajung să fiu tristă și nervoasă, cu niște căști în urechi, ascultând piesele pe care mi le trimiteai, întrebânddu-mă ce dracu ai... și începând să plâng singură... a suta mia oară...Apoi dimineața sunt cu un zâmbet larg pe buze la liceu și cu glumele la purtător ca să nu-și dea seama nimeni ce rău îmi este și cu tine și fără tine! Urăsc să fiu prinsă...și acum chiar că sunt prinsă calumea... Nu cred că pot cu tine...dar nici fără tine!  

Trebuia să stau acasă în ziua aia...