Pagini din jurnal ...

Of...De ce?

18 Februarie...

După ora de dirigenție de azi am plecat acasă cu o idee în minte. Și acum, în timp ce scriu asta, deși e aproape 22... încep să cred că fiecare postare din aia gen „citate" după instagram sau facebook ... e reală.

E seară... seara mereu am starea asta nostalgică... ușor tristă... Dar acum realizez că mă simt așa din cauza a atâtor factori. Și realizez ... că prostul meu obicei este să dau totul și să primesc nimic în schimb. 

Eu mereu îmi aduc aminte de tine. În fiecare zi...în fiecare oră...fiecare minut. Mă întreb cum te simți, ce faci,unde ești,  dacă ți-e bine, dacă ți-e rău, dacă ești fericit, dacă ești trist și dacă da...atunci ...să vorbim despre asta! Îmi pasă de tine... îmi pasă de ce simți, de ce gândești, de cum ești... Și tu nu vezi asta. 

Sau vezi?

În fine...  Nu cer mult. Cer doar să îmi arăți că și ție îți pasă...măcar 50% din cât îmi pasă mie. Îți dau toată afecțiunea mea! Îți dau atenția și grija mea. Îți dau sentimentele mele...și tu ... tu nici măcar nu te obosești să răspunzi. Încerc ... Trag de tine... Și fac asta pentru că nu mi-e bine fără tine. Fac asta pentru că ți-am promis și mi-am promis că voi lupta... și o fac. Și deși cred că și tu te gândești la mine când ai timp... tot nu o faci la fel de mult cât o fac. 

De ce trebuie să dau eu mereu totul și să primesc în schimb...nimic? 

De ce trebuie să stau aici...în patul meu...noaptea, ascultând melodiile care-mi aduc aminte de tine și ...tu nici că nu te obosești să-mi dai un amărât de seen la mesaje. De ce trebuie să par așa de fericită și zâmbitoare ziua și să stau singură noaptea pe gânduri...și asta ...din cauza ta...și din cauza a ceea ce mă faci să mă întreb despre mine că e greșit? De ce trebuie să ai atitudinea asta? De ce nu poți fi altfel? Sau măcar puțin mai bun... Nu altfel, pentru că dacă ai fi altfel...nu ai mai fi tu și îmi place cum ești tu... aproximativ.    

De ce simt că doar eu sunt aici în asta? De ce cred...că în timp ce eu scriu asta chiar acum...și văd acolo bulinuța aia verde din dreptul pozei tale... tu ai dispoziția și cheful să discuți cu alții și cu mine nu!? De ce sunt tratată cum nu merit? De ce mereu eu trebuie să trag de tine ca să obțin ceva ce vreau și eu și vrei și tu? De ce trebuie să faci fazele care ști că nu-mi plac? De ce trebuie mereu să te joci cu ceea ce sunt eu? De ce trebuie mereu ... să faci doi pași în spate și unul înapoi spre mine...? De ce trebuie să stau să privesc cum mesajele mele sunt necitite? De ce trebuie să mă întreb în clipa asta ce este în mintea ta legat de mine când ai putea să-i spui chiar tu? De ce trebuie să îmi pese așa de mult de tine încât să dau vina pe mine pentru ceea ce tu... îmi faci? De ce ...? 

Și „De ce?" este o întrebare pe care ți-o puneam des vara... Și tu mereu răspundeai cu „De ce nu?" și mă făceai să râd. Și acum stau să mă întorc în timp la fiecare dată când tu m-ai făcut să râd și să fiu așa bucuroasă când vedeam că ...acolo...câteva procente....ție îți pasă...Chiar vedeam asta în tine și în ochii tăi și în mâinile tale care le țineau pe ale mele și în felul în care-mi vorbeai. 

Și acum stau să mă gândesc la toate conversațiile târzii pe care le-am avut...ultima a fost acum trei zile. Exact... De trei zile nu ai mai dat vreun semn și nici la mesaje nu te obosești să răspunzi... Dar acum o lună vorbeam așa de mult...Cu orele chiar...Ne fura somnu tastând și răspunsurile tale rapide mă făceau să cred că ești interesat de ceea ce ziceam...și acum când văd că nici nu răspunzi...văd interesul tău cum piere. 

Așa cum ai zis...Suntem protagoniștii propriilor filme...Viața e ca un film...Film-serial și poate ăsta e doar un episod... Dar tu? Tu ce ești? Pentru că nu vreau să fi doar un simple personaj episodic. 

Tu ai zis că vrei să termini acest film cu mine lângă tine. 

Asta îmi făcuse seara aia mai bună. Și acum chiar vreau să te cred..și nu știu de ce mi-e  greu să o fac. Pentru că vreau să te cred...dar dacă tu nu mă ajuți...prin lucruri care să-mi demonstreze ceva...atunci ... 

Și urăsc să mă simt așa! Și ști asta! Mereu sunt cea energică, cea veselă și pusă pe râs. Sunt o copilă. Și copila asta are o inimă ...și ea vai de mama ei. Și dacă o mai lovești și tu din când în când cu câte o atitudine din asta așa de respingătoare...atunci inima din copila asta va înceta să mai fie. Și ghici de ce... Pentru că ție ți-a încredințat-o în speranța că o vei vindeca...nu că o vei face mai rău. 

Urăsc serile astea lungi...în care vreau să dorm devreme doar că să te pot visa toată noaptea. Am ajuns să te văd doar când adorm...Și asta e și mai trist! Am ajuns să mă bucur când te visez pentru că măcar acolo ești lângă mine și mă faci din nou să zâmbesc și iar devin tristă când văd că deja e 7 și trebuie să mă pregătesc de liceu. Apoi toată ziua trebuie să mă prefac fericită și să tresar din când în când atunci când aud o notificare, crezând că e de la tine...Și ajung să-mi verific telefonul așa de des....de dimineață până seara....zile la rând...și nu...nu am primit nimic încă... Am verificat și când am scris alineatul ăsta... Deci presupun că merg să dorm... 

Viața e complicată. Dar cine a zis că va fi ușoară...?

Mai ales viața în care tu ești în ea...