Draga anonimule, 00:27
Nu stiu cine esti.
Nu imi pasa. In momentul de fata esti singura persoana, ipotetică sau nu, care încă ma asculta. Simt ca innebunesc. Parintii mei have lost it si ma amenință din orice, ca orice fac imi iau bătaie. Mi-e frica. Oarecum. Mi-e frica pentru ca stiu o mica parte din ce sunt ei in stare. Stiu ca mama mi-a zis odată "eu te-am făcut, eu te omor". Ma terorizează gândul ca trebuie sa fiu supusa ei, sa nu respir greșit, sa nu ma mișc greșit, sa nu vorbesc greșit. Greșelile ma costa. Mult. Nu le pasa daca e hotel sau pensiune sau acasa. Greșelile au consecinte. Am ajuns atât de sătulă de Amenințări si palme si tras de par, încât am ajuns sa contemplez din nou sinuciderea. E un păcat, un act de lașitate, dar e o scapare. As scapă din iadul asta pe care il numesc casa si familie. As scapă din lumea asta care imi fura tot la ce ajung sa țin. Anonimule, toată lumea ma urăște. Sunt in plus, si sunt o fantoma, o irosire de spațiu si timp si bani. Sunt invizibila, mica si neînsemnata. Nu ar fi mare pierdere. Lui nu ii pasa de mine, lui pe care l-am considerat prietenul meu, iar prietenele mele pot la fel de bine sa ma fi mintit tot timpul. Nu mai am pe nimeni. Nimeni nu stie ca eu plâng seara cum am plâns in seara asta, chircita pe pat, pentru ca ma doare pieptul si nu mai suport viața asta si lumea asta si nu ma mai suport pe mine. Știi doar tu, anonimule, tu cel fără de identitate, tu care vei vorbi cand va fi prea tarziu. Jur ca nu voi mai avea încredere si nu voi mai tine la nimeni niciodată. Jur. Pentru ca încrederea m-a distrus pur si simplu.
Vreau sa mor.
N/A: scuze dacă există greșeli. E scris noaptea pe telefon.
