Draga Anonimule,
Ma pierd efectiv in cronologia numeroaselor mele scrisori catre tine, si inteleg din ultima ca nu ti-am mai scris de dinainte sa ajung acasa, cu adevarat acasa. Ma aflu in incaperea unde mi-am petrecut o mare majoritate a copilariei, inconjurata de mirosul familiar al checului facut de bunica. E cald, nu deosebit de cald dat fiind ca este inceputul lunii Septembrie, si incerc ca o stinghera sa regasesc drumul spre primul suflet care mi-a fost si prima iubire in adevaratul sens al cuvantului.
Sunt o adolescenta proasta, si singura mea topica este asta, ma repet intruna ca o caseta stricata, ca un film mut, ca piesele in voga la radio. Vara aceasta a insemnat pentru mine un urias triumf si o catastrofica decadere. Am facut cam tot ce era de facut, si am ramas acum cu un sentiment apasator de goliciune, savurandu-mi ultima tigara dintr-un pachet sterpelit. Parca ploua marunt, dar poate mi se pare, caci mai nou am frisoane constante, si adorm cu ajutorul a 2-3-4 pastile inghitite in fuga pe la 2-3.
Am fost fericita.
Doua luni din viata mea mi s-a permis sa gust din fericire, din ambrozia zeilor greci, din extazul agonizant descris vag de marii artisti. Am crezut ca am lumea la picioare, ca daca ma ridic usor pe varfuri voi putea trece de norii ce prevestesc furtuni si voi ajunge sa tin luna in palma in timp ce stelele mi se astern in par. Si, pentru ceva timp, asa a si fost. Nimic nu-mi putea tulbura bula de pozitivitate, si de aceea nu ti-am mai scris, halal scuza. Am vrut sa traiesc naibii momentul, carpe diem, si m-am luat cu toate alea si pur si simplu n-am mai avut timp sa ma gandesc calumea. Am avut prima relatie serioasa, ne-am facut planuri si aveam asteptari, ne-am dus impreuna la festivale de muzica, ne-am iubit...
Si apoi, logic, totul s-a dus pe pula. Distanta constanta dintre noi dupa data de 10 Septembrie are sa fie de 500 de kilometri. Biletul de tren costa 194 de RON, nu ca n-ar avea de unde sa faca rost dar sincer nu cred ca se va obosi, tinand cont ca de o saptamana aproape nu am mai vorbit. Simt in preajma noastra instrainarea, aburii reci ai despartirii, insa totusi nu imi vine sa o spun inca, poate daca tac nu se va intampla. Mi-e teribil de frica, ma domina teama de a-l pierde, de a nu ma pierde iar, nu am chef sa ma intorc la liceu o epava emotionala, asa ca nu o voi spune.
Sunt ok. Suntem ok.
Mi-aduc aminte cu drag prima data cand am mers la el acasa. Sta intr-un apartament modest, vis-a-vis de vechiul meu bloc, si-si imparte camera cu fratele mai mare. Cand am ajuns acolo, era o ordine dezordonata, incropita, pe care o facuse probabil cat m-a rugat sa il astept in scara blocului. Facuse pizza. Am stat pe patul lui cu cuverturi ce miroseau a Dero si a el, in timp ce el s-a dus in bucatarie sa aduca sucul. Mi-a cantat la chitara pentru a doua oara in seara aia, si aproape am adormit in bratele lui, uitandu-ma spre tavan ca idioata.
Mi-e dor, sincera sa fiu. Nu sunt indignata, nici suparata sau surprinsa de ceea ce se intampla in mod curent. Sunt doar dezamagita. Dezamagita ca i-am dat totul, ca am pus suflet in ceva ce eram sigura ca nu avea sa dureze. Sunt dezamagita ca abordeaza situata asta indepartandu-se, ca nu mai vorbeste cu mine, sunt dezamagita ca el a putut sa se opreasca inainte sa il ranesc dar eu nu. Sunt dezamagita de faptul ca as fugi la el acum ca ultima sclava, ca as face orice ca sa ma asigur ca inca sunt a lui si ca inca pot sa fac ceva ca sa nu se ajunga la inevitabil.
Relatia noastra a fost de la inceput un paradox, o ironie. Voiam o distractie de vara, iar el nu avea ocupatie. Ne-am indragostit, cel putin eu. Nu am vrut sa se intample asa, dar asta a fost, si oricat de multe greseli am facut amandoi mi-am repetat seara de seara ca asta e ceea ce imi doresc si ca nimic nu imi poate rapi fericirea. Imi repeta incontinuu ca e atat de norocos sa ma aiba, ca nu ma va face sa sufar pentru nimic in lume. Si daca ar fi sa il cred, inseamna ca sufar ca tampita pentru iluziile mele.
E tarziu acum, Anonimule, si i-am lasat un bleg "hei" pe chatul de la Facebook, iar acum, cand mi-a aparut o notificare, inima mi-a tresarit in speranta ca mi-a raspuns. Bineinteles ca n-a fost asa, cel mai probabil doarme acum, deci suntem doar noi, eu si cu tine, in linistea noptii.
Am o singura intrebare ce-mi sta pe limba. Una. Mica si neinsemnata, precum oamenii pentru intregul Univers. Cotididana, prea uzata, inteleasa eronat. Intrebarea ce ma defineste.
de ce?
